Din pistă falsă în impas, mă conving pe zi ce trece că nu toate drumurile duc la Londra. Dimpotrivă, m-au dus spre o situaţie de-a dreptul neplăcută : constat, într-o seară, că mi-am pierdut portofelul, actele şi cea mai mare parte din bani.
Din fericire, am prevăzut un accident asemănător, aşa că n-am rămas chiar fără un sfanţ. Numai că, după ce-mi achit nota la hotel, nici vorbă nu mai poate fi, cu două mii de franci, să tatonez terenul în continuare, mai ales că nici un indiciu nu mă încurajează s-o fac.
Singura soluţie rezonabilă e să mă întorc la Brion, unde prietenul meu, institutorul-secretar de primărie, îmi va procura un nou act de identitate, şi unde părinţii mei vor putea, eventual, să-mi trimită
bani.
E mult mai departe de la Marsilia la Châteauroux decât de la Châteauroux la Marsilia.
La venire, eram însufleţit de visul meu, încât pedalam vesel.
Acum, apăs maşinal pe pedale.
Vântul dinspre nord care mătură valea Ronului mătură totodată
şi optimismul meu. E sfârşitul lipsit de glorie al unei aventuri avortate.
Mă opresc la Néris, ca să-l informez pe Chenaud de eşecul meu şi, la finele lui octombrie, ajung la verii mei, a căror bunăvoinţă mă
mângâie întrucâtva de eşec. E de la sine înţeles, îmi spun ei, casa lor e şi casa mea. Aş putea sta acolo o veşnicie. Eu însă nu vreau sa stau decât atât cât e nevoie ca să potrivesc la loc bucăţile destrămate ale modestului meu vis.
Nici o clipă nu mi-a venit ideea să trec prin Spania. Totdeauna 65
Edgard Thomé – Parasutati in infern
m-am gîndit că, o dată pornit din Franţa, aveam să ajung drept în Anglia, fără tranzit prin vreo închisoare oarecare. Inchisoarea într-o călătorie, e un accident posibil, dar refuz s-o introduc la rece, ca pe un factor obligatoriu, în soluţia problemei. Sunt dispus să iau în consideraţie că cincizeci la sută din şanse ar fi contra mea, dar nici una mai mult. Or, eu nu vorbesc spaniola, iar lucrurile sunt şi aşa destul de complicate, fără să le mai adaug un handicap insurmontabil. Pe deasupra, am o fobie de-a dreptul animalică faţă de carceră, încât nu mă pot hotărâ să-mi asum riscul ăsta... mai cu seamă când riscul pomenit prezintă toate aparenţele fatalităţii.
Deocamdată nu prea am motive să-mi blestem soarta, căci nu duc lipsă de distracţii care să mă consoleze de eşecul meu marsiliez.
Un om în plus la o fermă nu-i niciodată de prisos. Suntem la sfârşitul culesului de vii, muncile agricole sunt în toi. Mă dărui neprecupeţit tuturor treburilor ce se ivesc. Mă scol cum se crapă de ziuă, mă culc frânt, şi tot îmi mai rămâne timp să mă duc şi la bal... şi să mă bat dacă
e cazul.
Dacă cei mari se înţeleg foarte bine între ei, nu tot aşa stau lucrurile şi cu cei mai mici. Pentru băieţii din partea locului „refugiaţii"
de-aceeaşi vârstă cu ei sunt nişte străini prea la largul lor, despre care îşi închipuie că sunt nişte înfumuraţi, şi care, mai ales, dansează cu fetele lor. Felul nostru de a fi, al celor din est, îi descumpăneşte pe tinerii din Berry şi, pentru că suntem altfel, suntem obligatoriu duşmanii lor. Dansăm des, discutăm întruna şi câteodată ne batem. E o ocazie minunată să ne cunoaştem mai bine.
Ne purtăm, la o adică,
asemeni unor pui de animale, dar, la urma urmei, încăierările de după
bal leagă simpatii solide, încât până şi azi, la mai bine de patruzeci de 66
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ani de-atunci, mai am pe-acolo camarazi minunaţi, a căror prietenie se leagă de-o înfruntare pugilistică. Toate astea sunt foarte sănătoase şi cât se poate de în firea lucrurilor.
Poşta dintre cele două zone nu-i un model de abundenţă şi încă
mai puţin de regularitate. Să le explic părinţilor mei, din zona ocupată, că am eşuat în prima mea tentativă şi că vreau s-o iau de la cap, că îmi trebuiesc haine şi anumite adrese, presupune un schimb necrezut de amplu de cărţi poştale oficiale, controlate de ocupant, şi-n care posibilitatea de-a spune lucrurilor pe şleau e extrem de redusă.
La sfârşitul lui noiembrie, părinţii mei au reuşit în fine să-mi trimită cele trebuincioase. Institutorul mi-a procurat acte noi şi iată-mă
iar numai bun să-mi continui cercetarea.
Intreaga viaţă politică s-a refugiat la Vichy şi-n împrejurimile lui. De acolo vin toate informaţiile şi acolo trebuie să mă duc ca să aflu ce se întâmplă.
Nu ştiu să fac mare lucru, dar mi-am găsit la Clermont-Ferrand o slujbă de scrib mai mult sau mai puţini pe placul inimii mele. Dacă
trebuie să descopăr o filieră de ieşit din Franţa, acolo voi avea ceva mai multe şanse decât aici, în inima Berryului.
Slujba mea, la Clermont, nu-i chiar atât de lipsită de interes : trebuie să pun pe roate din nimic un birou pentru expedierea coletelor pentru prizonierii de război, aflati sub egida Partidului Socialist Francez. Nu-i cine ştie ce treabă genială, dar cel puţin prezintă meritul că nu ţine de rutină.
Mai întâi trebuie să descoperi surse de aprovizionare, ceea ce nu-i puţin lucru, apoi să faci coletele şi să le trimiţi cu regularitate Îndeletnicirea asta de băcan mă pune în legătură cu toată fauna din 67
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Clermont : auverniaţi şi refugiaţi, funcţionari, oameni politici pro-Vichy, oameni politici anti-Vichy, petain-işti fanatici, politicieni făra slujbă, care au reconstituit, în jurul colonelului La Rocque, o micuţă
curte intrigantă şi nebunatică, alcătuită din emigranţi în pană de venituri. Navighez printre doamne de la operele de binefacere, printre directori de uzină şi băcani angrosişti.
Ţoată mişunarea asta de interese egoiste, de sentimente-meschine, de uşurătate burgheză, de laşitate pretenţioasă mă deprimă
mai curând decât mă irită, dar ar trebui să fiu al naibii de ghinionist ca să nu pic într-o bună zi, printre contacte atât de diferite, peste cel care mă va călăuzi fie şi indirect, spre Londra. Patimile stârnite de incidentul de la Mers-el-Kébir26 au constituit o revelaţie: cei care, după
masacru, au rămas pro-englezi, merită să fie cu deosebire cultivaţi.
Cine ştie ? Unuia dintre ei îi va veni intr-o bună zi vreo idee, va găsi vreo combinaţie, vreo cheie, care să deschidă poarta spre larg.
