— În regulă, atunci, a spus doctorița Z. Numărul doi.
M-am prefăcut că nu-mi aduc aminte cine era numărul doi și am aruncat o privire spre foaie.
— Ah, Finn.
Am tras de timp, după care am întrebat:
— De ce facem asta?
Doctorița Z a ridicat din umeri.
— Este un mod de a vorbi despre trecutul tău. Pare un subiect important pentru tine. Ce-mi poți spune despre Finn?
— N-ar fi oare mai bine să mă întrebați despre sentimentele mele, i-am replicat eu, în loc să mă chestionați despre prietenii mei?
— OK.
Şi-a descrucișat picioarele și s-a aplecat spre mine.
— Ce simți?
— Nici nu sunt iubiți oficiali, am continuat eu. Nici măcar unul din toată lista aia. Toți au fost pe punctul de a ajunge ceva. Oameni la care visam, sau cu care aproape am ieșit, sau care aproape m-au plăcut, sau care m-au sărutat o dată.
— Aha.
— Singurul iubit adevărat pe care l-am avut a fost Jackson.
— Jackson.
— Mda. Dar nu vreau să vorbesc despre el.
În niciun caz nu aveam să-i spun despre Jackson. A fost iubitul meu timp de șase luni – a fost Jackson al meu cel amuzant, relaxat, mâncător de maioneză, mereu dispus să ieșim pe undeva, priceput la sărutat, cu vocea gravă, aproape toată clasa a zecea. A adormit cu capul pe umărul meu. Ne-am plimbat prin oraș ore întregi cu mașina lui veche, fără a avea vreun moment în care să nu știm despre ce să vorbim. Mi-a spus că n-a mai simțit niciodată ceva de genul ăsta pentru cineva.
Era fostul meu doar de șaisprezece zile. Ne-am și sărutat de când s-a despărțit de mine. Dacă i-aș fi spus doctoriței Z cum a fost cu acel sărut, și cu Kim, și cu dezastrul de la Spring Fling... și cum lista aia prostească
pe care m-a pus s-o scriu a înrăutățit totul, s-ar fi putut să nu aprobe momentul în care Jackson s-a hotărât să mă iubească din nou.
— În regulă, atunci, a spus doctorița Z. Ai dorit să te întreb cum te simți.
— Ar fi mai bine decât să vorbesc despre o grămadă de băieți pe care abia dacă-i cunosc, am izbucnit eu.
— Deci, cum te simți?
Doctorița Z arăta de parcă o bușea râsul.
— Sunt plictisită.
Doctorița Z n-a spus nimic.
— În momentul ăsta precis. Simt că-mi pierd timpul, am spus eu.
Din nou n-a spus nimic.
N-aveam de gând să mai spun nimic dacă nici ea n-o făcea. Mi-am privit îndelung unghiile. Am tras de o ață care îmi ieșea din jeanși.
— Chiar crezi? a spus doctorița Z până la urmă.
— Ce să cred?
— Că-ți pierzi timpul?
— E o pierdere de timp să mă aflu aici, asta vreau să zic.
— Dar ești aici deja, Ruby. Nu ai de ales. Nu cumva tu pierzi timpul?
Am amuțit. Au mai trecut așa patru minute. Puteam să văd cum se mișcă limba minutarului de la ceas.
Era adevărat.
Chiar îmi iroseam timpul. Pentru că nu-i spuneam nimic.
Prietenul lui tata, Greg, cel cu atacurile de panică, stă toată ziua în casă
și mănâncă din cutiile care-i sunt livrate la domiciliu.
Atacurile au fost de-a dreptul înfricoșătoare. Mi-era greață și mă
simțeam complet epuizată în acele momente.
