Primul lucru pe care l-am scris acolo a fost: „Dacă încerci să vorbești cu un tip când sunt prietenii lui de față, nu pomeni de lucruri prea
copilărești. De exemplu, de sirene. Sau de pisoi. Dacă faci asta, e capabil să se poarte ca un adevărat ticălos și să-ți rănească grav stima de sine.
Mare atenție.”
Ceva mai târziu, când cunoștințele noastre în privința psihicului masculin au sporit (în fine, ele sunt în continuare aproape minime, dar s-au mai dezvoltat un pic, pe măsură ce am crescut și am citit mai multe cărți și ne-am uitat la mai multe filme – măcar atât), am adăugat, treptat, ținând cont de fiecare nouă umilință îndurată: „Pe lângă sirene și pisoi, băiatul tipic este probabil să se simtă amenințat dacă aduci în discuție următoarele subiecte: Poezia. Apusurile. Filmele romantice. Bilețelele pe care ți le-a scris. Bilețelele pe care i le-ai scris. SMS-urile, de asemenea. Şi e-mailurile. Acțiunile din trecut care sugerează sentimente, cum ar fi plânsul sau faptul că ți-a spus că te place. Numele de alint gen pisoiaș sau pui, spuse în public. Tunsorile. Mama lui. Cărțile care îți plăceau când erai mai mică. Păpușile. Gătitul (dacă e vorba de el). Cântatul (dacă e vorba de el). Eșecurile”.
În momentul de față, prima pagină din Ghidul băieților e înțesată de mâzgăleli pe margini și de completări scrise mărunt printre rânduri, acumulate în decurs de doi ani, astfel încât a trebuit să lipim o pagină în plus, ca să avem loc pentru toate elementele noi apărute pe tema asta. Pe această pagină, la începutul clasei a zecea, a fost făcută următoarea adăugire: „Crampele. De ce nu a sunat. Ce face sâmbătă seara.
Sentimentele de orice fel.” Şi puțin mai jos, cu scrisul precar al lui Cricket, una dintre puținele ei contribuții la această importantă operă
literară: „Din câte am constatat în urma serioasei noastre documentări, când este întâlnit în grupuri, într-o conversație, masculul uman este unul dintre cei mai mari inhibitori cunoscuți de reprezentantele sexului feminin. Nu există nimic despre care să poți vorbi cu el! Când e cu prietenii săi, e un ticălos! Foarte ciudat lucru! Oamenii de știință sunt nedumeriți.”
Când m-am întors de la evenimentul interșcolar, le-am spus părinților mei povestea cu Adam. Încă le mai spuneam lucruri pe atunci. Prima reacție a tatălui meu a fost să mă întrebe cum am crezut că s-a simțit Adam.
— Bine, am spus. Se simțea bine.
— Nu crezi că s-a purtat așa pentru că s-a simțit intimidat? a întrebat el.
— Nu.
— Uneori oamenii se poartă urât pentru că nu au încredere in ei înșiși.
— Lui pur și simplu nu i-a plăcut de noi.
Mama m-a întrerupt.
— Ţie nu ți-a plăcut de el! a strigat ea. A fost un nemernic, Roo. Nu te mai gândi la el.
— Nu e un nemernic, a spus tata. E prietenul lui Roo.
— Nu e prietenul meu, am răspuns eu.
— Era la un moment dat, a spus tata. Sunt sigur că nu s-ar fi purtat așa dacă n-ar fi avut un motiv. Săracul puști, sigur trebuie să aibă niște probleme.
— Kevin, tipu' ăsta e un scandalagiu. La creșă se purta întotdeauna ca un tiran cu Roo, iar acum a ajuns un monstru. Las-o să fie furioasă.
— Nu sunt furioasă, am spus eu.
— Cred că e important să poți veni într-un loc unde te simți iubit, când oamenii te tratează nedrept, a spus tata. Vreau ca Roo să vadă că oamenii se poartă urât din cauza propriei suferințe.
— Vreau s-o sun pe mama lui, a spus mama precipitat. Cei de vârsta lor n-ar trebui să se poarte așa. Oamenii n-au voie s-o trateze așa pe Roo.
— N-o suna pe mama lui! am țipat eu, apucând-o de mână. Te rog!
— De ce nu? E un puști care a ajuns rău, iar Susan Marrowby-Cox ar trebui să afle lucrul ăsta.
— Elaine, nu mai eticheta întruna oamenii. Nu vrem ca Roo să țină în ea toată furia asta. Trebuie s-o învățăm să ierte.
— Hei, tata, sunt încă aici, am spus eu.
— Dacă eu n-aș fi avut pic de furie în mine, a zis mama, n-aș fi făcut nicio carieră. Oamenii plătesc ca să mă vadă când sunt furioasă. E
productiv. E cathartic. Elaine Oliver! Simte zgomotul!
— Haide, a spus tata. Ştii că tu ai probleme cu iertarea. Hai să nu i le transmitem și lui Roo.
— Nu mai aduce în discuție problemele mele. Nu despre asta era vorba.
— Ba exact despre asta e vorba.
— Cred că e vorba de problemele tale, a spus mama.
— Despre ce?! a strigat tata – și au început să se certe, ținând-o așa tot restul după-amiezii, timp în care eu am stat la mine în dormitor cu căștile în urechi, încercând să nu-i aud prin pereții subțiri ca hârtia.
Nu prea voiam să-i povestesc doctoriței Z despre revederea cu Adam Cox, dar ea a cam scos asta de la mine prin faptul că nu a spus nimic, iar eu m-am plictisit până la urmă și i-am spus povestea. După, am regretat.
Pentru că, de fapt, povestea despre Adam Cox de la evenimentul interșcolar era o poveste despre Kim. Şi despre cum obișnuia să se poarte cu noi. Şi despre cât de furioasă poate să devină. Şi despre cât de furioasă
e pe mine acum.
Nu am voit să vorbesc nici despre al doilea băiat de pe listă – pentru că
a vorbi despre Finn Murphy înseamnă să vorbesc despre Kim.
La naiba. Se pare că ea e peste tot.
2. Finn (dar asta e doar ce credea lumea.)
