— Roo! Tipu' ăla vrea să iasă!
— Aha.
— Îl vezi? Acolo, dă cu spatele.
— Da.
— Atunci oprește!
Am oprit.
— Nu apăsa așa tare pe frână, Roo!
— N-am apăsat.
— Ba da. M-ai zgâlțâit în scaun. Dar e în regulă, înveți. Te antrenezi.
Apoi, când am demarat din nou, a țipat ca din gură de șarpe:
— Oh! Fii atentă! E o veveriță acolo!
— Mă întreb de la cine mi-am moștenit anxietatea, am zis eu.
— Ce, vrei să spui că de la mine?
Mama a râs.
— Nu e de la mine. Taică-tău e mult mai anxios ca mine. Ai văzut și tu, a crezut că vrei să te sinucizi. Fii atentă la curba aia, n-o lua prea strâns.
Cabinetul doctoriței Z e într-un bloc de lângă un mall. Clădirea e plină
de ortodonți, dermatologi și tot felul de specialiști de care nici măcar n-am auzit, dar când intri în cabinetul ei, vezi agățate pe pereți numai picturi cu tematici africane, iar pe jos o mochetă bej, acoperită în bună
parte de un covor roșu-închis. În plus, doctorița Z purta un poncho. Nu glumesc, avea pe ea o chestie mare și croșetată, cu petice colorate, o fustă
lungă și niște sandale cu talpa plată și barete groase, de piele. Ăsta e Seattle-ul. Psihologi care poartă sandale maronii cu talpă medicinală.
Tipa era afro-americană, lucru care m-a surprins. N-ar fi trebuit să mă
surprindă, dar toți din familia mea sunt albi, până la cea mai îndepărtată
ramură a arborelui genealogic, și bănuiesc că pur și simplu mi-i imaginez pe oameni albi, dacă nu sunt avertizată că ar fi altfel. Doctorița Z purta niște ochelari cu rame roșii, care erau prea mari pentru fața ei, și îți dădea impresia că ia foarte în serios faptul că poartă un poncho.
— Bună, sunt Elaine Oliver, am vorbit la telefon bla bla Juana bla bla bla, a spus mama.
— Da, îmi pare bine de cunoștință, și bună și ție, Ruby, bla bla bla, a spus și doctorița Z, apoi mama a plecat cu mașina la mall-ul de alături și m-a lăsat singură cu psihologa.
Doctorița Z m-a invitat să iau loc și m-a întrebat despre atacurile de panică.
I-am spus că am o săptămână proastă.
— În ce fel ai o săptămână proastă? a spus ea, băgând în gură o gumă
Nicorette.
— E doar o anxietate de adolescenți. Nu sunt zdruncinată sau chestii de genul ăsta.
— Anxietate legată de ce?
— M-am despărțit de prietenul meu.
— Ah.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
— OK.
— Abia v-am cunoscut.
— În regulă. Despre ce ai vrea să vorbim?
— Nu știu, am spus eu. Despre nimic. Sunt bine.
Ea n-a spus nimic.
Pe măsuța de cafea era o cutie cu șervețele care mi s-a părut foarte enervantă. Parcă tipa s-ar fi așteptat să izbucnesc in plâns in orice moment.
— Nu aveți de gând să mă întrebați despre ce visez noaptea? am întrebat-o peste câteva clipe. Asta fac psihologii, nu-i așa?
