Sky, nesimțitul.
Ben, băiatul de aur.
Tommy, cel care făcea surf.
Chase, cel care mi-a dat medalionul.
Billy, cel care m-a pipăit pe sâni.
Nu m-aș fi așteptat nici într-un milion de ani ca lista să fie atât de lungă. Dar la sfârșitul zilei erau cincisprezece nume scrise pe ea, iar lista
era toată mâzgălită și plină de săgeți care arătau în ce ordine ar trebui să
fie așezați băieții.
Era un haloimas total, așa că în timpul orei de geometrie am rescris lista cât de frumos am putut și am aruncat-o pe cea veche.10 Apoi am împăturit foaia de hârtie și am băgat-o într-un plic de aceeași culoare, ca să i-o dau doctoriței Z.
— De ce nu te-ai mai jucat cu Adam? a vrut doctorița Z să știe.
— V-am spus, am mers la școli diferite.
— A mai fost ceva în afară de asta? a zis ea, uitându-se la mine peste ochelarii ei cu rame roșii.
— Nu.
Mi-a plăcut să fac lista, a fost oarecum amuzant. Dar ce rost are, până
la urmă, să vorbești despre o chestie care s-a întâmplat cu zece ani în urmă și care nici măcar nu a fost importantă? Excursiile la zoo cu Adam Cox și cu mama lui nu mi se par relevante pentru dezvoltarea mea psihică.
Nu că ar fi fost altceva despre care aș fi vrut să vorbesc.
Voiam doar ca atacurile de panică să se oprească.
Şi ca sentimentul amar de goliciune din pieptul meu să dispară.
Şi să simt că pot trece de pauza de prânz fără să fiu nevoită să-mi înăbuș lacrimile.
Şi Jackson. Îl voiam pe Jackson înapoi.
Şi pe prietenii mei.
— L-ai mai văzut de atunci?
— Pe cine?
Uitasem despre ce vorbeam.
— Pe Adam, a spus doctorița Z.
La drept vorbind, l-am mai văzut pe Adam Cox cu doi ani în urmă, la o activitate interșcolară, când eram în clasa a opta. Tate Prep este absolut minusculă, la fel ca alte școli private din Seattle. Consilierii de orientare –
sau alte persoane preocupate de adaptarea noastră la adolescență – au hotărât să găzduiască ceva ce au numit „largi oportunități sociale pentru 10 O idee proastă, zici? Să arunc un astfel de document într-un coş de gunoi public?
Tot ce pot spune e că ai mai multă minte decât mine. Ceea ce nu înseamnă mare lucru, pentru că eu sunt, în mod evident, cretină.
elevi, în afara sferei competitive a evenimentelor sportive”. În traducere: avea să fie un bal. Doar că nu l-au numit bal, l-au numit activitate interșcolară.
Seara în care l-am văzut din nou pe Adam Cox o începuserăm toate la Cricket acasă, pregătindu-ne și mâncând pufuleți cu brânză. Iat-o pe Cricket: blondă și populară, mare amatoare de costumații pastelate, ceea ce e foarte înșelător pentru că e cea mai hiperactivă și sarcastică fată pe care o cunosc. Iat-o pe Nora: într-un tricou roșu care o făcea să arate spectaculos, râzând de sânii ei, scoțându-i și agitându-se prin cameră, fiindcă era foarte amuzant că-i avea mari atât de devreme. Iat-o pe Kim: cu părul negru și lucios, de japoneză, ajungându-i aproape până-n talie, cu o cămașă lungă, țărănească, și nemachiată. Şi iată-mă pe mine, Ruby: abia descoperisem magazinele second-hand, aveam jeanși, ochelari de soare cu rame zebrate și un pulover albastru cu model din mărgele, pe care-l luasem cu 7,89 dolari de la un magazin numit Zelda's Closet.
Nu voi da detalii despre cum arăt. Urăsc descrierile alea nesfârșite în care se enumeră caracteristicile eroinei. „Avea ochi albaștri, pătrunzători și un piept proeminent, alb ca spuma laptelui bla bla” sau „își ura părul creț și gleznele groase bla bla bla bla”. În primul rând, e plictisitor. Ar trebui să vă puteți imagina cum arăt fără toate detaliile explicite legate de tunsoarea mea sau de mărimea coapselor. Iar în al doilea rând, mă
deranjează foarte tare că, în cărți, singurele opțiuni par să fie perfecțiunea sau ura de sine. De parcă cititorilor nu le-ar putea plăcea decât de un personaj ideal sau de unul complet dărâmat. Vezi să nu. Oamenii trebuie să fie mai inteligenți de-atât.11
11 Bine. Ştiu că unii dintre voi tânjiţi după o descriere fizică, deci, hai, ca să nu se poată spune că-mi privez cititorii de ceea ce-şi doresc să afle. Prin prezenta, vă
ofer cele cinci detalii ideale şi perfecte ale lui Ruby Oliver şi alte cinci pe care le urăsc în mod justificat.
1. Fără coşuri; sâni care deja îmi saltă mai mult decât ar trebui, urmând inevitabil să se lase.
2. Tonus muscular bun de la înot şi lacrosse; urechi care au tendinţa să se înfunde.
3. Gene lungi şi negre; vedere proastă şi o incapacitate de a purta lentile de contact, prin urmare genele respective sunt mascate tot timpul de ochelari, deci nu mai contează.
În orice caz, astea suntem noi: Kim, Roo, Cricket și Nora. Nu eram –
sau suntem – chiar cele mai populare. Astea erau Katarina, Ariel și Heidi, fete pe care profesorul meu de istorie politică 12 le-ar numi clasa conducătoare13 a lumii din Tate.14 Şi nu eram nici la baza ierarhiei sociale
– puștii ăia din Tate care se țin deoparte, nu se duc la petreceri, nu joacă
