Doctorița Z a râs.
— Sigur, pot să fac asta. Ai avut recent niște vise interesante?
— Nu.
— În regulă atunci.
O vreme, am stat amândouă fără să mai spunem nimic.
— Povestește-mi ceva despre familia ta.
Asta a fost ușor. Am deja un discurs pregătit despre familia mea. Încep să-l recit de fiecare dată când mă întreabă cineva, fiindcă părinții mei nu sunt ca majoritatea celor de la Tate Prep, școala la care am mers de la grădiniță încoace. Tate e pentru copiii bogați, în principal. Puști cărora părinții le iau BMW când împlinesc șaisprezece ani. Tații sunt chirurgi plasticieni, avocați, șefi de lanțuri de magazine și de companii importante. Sau lucrează pentru Microsoft. Mamele sunt și ele avocate sau fac muncă voluntară, și au coafuri perfecte. Toți locuiesc în case mari, cu priveliște meseriașă, terasă și jacuzzi (lumea din Seattle adoră să aibă
jacuzzi), și merg în vacanțe prin Europa.
Ai mei par niște nebuni, prin comparație. Mă trimit la Tate cu o bursă, fiindcă pentru ei „educația înseamnă totul”. Locuim într-o casă
plutitoare, chestie pe care Kim, Cricket și Nora o consideră distractivă, dar care e de fapt îngrozitoare, pentru că nu am niciun fel de intimitate (absolut deloc, fiindcă e o casă foarte mică și cu puțini pereți despărțitori, iar când vreau să fiu singură trebuie să mă duc în dormitorul meu minuscul și să închid ușa, și chiar și așa mama poate să-mi audă fiecare cuvânt atunci când vorbesc la telefon) și pentru că zona din Seattle unde sunt casele plutitoare este în partea opusă față de orice loc unde mi-aș
putea dori să merg, iar autobuzele circulă doar din oră în oră. Cealaltă
problemă cu casa plutitoare sunt albinele. Tata conduce, din biroul lui de-acasă, o publicație obscură de grădinărit, care conține și un catalog de semințe: Idei pentru iubitorii de flori rare. Casa noastră e înconjurată de o
terasă, iar pe fiecare centimetru pătrat al ei sunt specii neobișnuite de bujori, trandafiri în miniatură, crini și orice altă specie îți poate trece prin minte. Dacă înflorește și o poți planta într-o găleată cu pământ, pe coasta Pacificului, noi o avem. Ceea ce înseamnă și că la noi, tot timpul verii, e plin de bondari care bâzâie prin fața ușii de la intrare și care, cum prind ocazia, se strecoară înăuntru prin plasele de la geamuri.
Mama nu vrea să monteze un aparat contra insectelor. Spune că
trebuie să trăim în armonie cu ele. Şi, într-adevăr, niciunul dintre noi nu a fost vreodată înțepat. Mama lucrează ca actor de monologuri (și redactor cu jumătate de normă, de acasă, pentru a plăti facturile), prin urmare face niște lungi discursuri despre ea, despre viața și opiniile sale în privința politicilor publice și a aparatelor anti-insecte. Cum urcă pe scenă, devine isterică, țipă în microfon și scoate tot felul de sunete.
Nu mai are voie să vorbească despre mine în spectacolele ei. Asta de când Prima menstruație a lui Ruby devenise o parte importantă a unui monolog numit Elaine Oliver: Simte zgomotul! Am aflat că propriile-mi fluide corporale erau subiectul ei preferat de deschidere abia când Kim, Nora și cu mine am fost, împreună, în public (aveam doisprezece ani).
Am murit acolo, pe loc: mi s-a oprit respirația, m-am albăstrit și am intrat în rigor mortis, la mijlocul rândului al doilea din Empty Space Theater.
Tata a băgat-o într-o ședință, iar ea a promis să nu mă mai pomenească
niciodată pe scenă.
Am recitat discursul ăsta de un milion de ori. E o bună modalitate de a întreține o conversație, de a pregăti o prietenă, ca să știe că nu va găsi niciun BMW sau televizor cu ecran plat când vine în vizită. În cabinetul psihologei a sunat însă cu totul altfel. Cât am vorbit, doctorița Z a ținut-o tot într-un îhâm și aha, de parcă, imediat ce se termina programarea mea de cincizeci de minute, intenționa să-și noteze niște observații psihologice amănunțite. Lucruri ca: „Ruby Oliver, obsedată de menstruație, abordează acest subiect încă de la prima întâlnire”. Sau:
„Ruby Oliver, captivată de bondari.”
Sau:
„Prezintă simptome însemnate de anxietate fiindcă are mai puțini bani ca prietenii ei.”
„Are nevoie de ajutorul tatălui pentru a-și face mama să n-o mai umilească.”
„Primul ciclu menstrual, evident un episod traumatizant.”
„Se gândește la jacuzzi și intimitate. În concluzie, se gândește la sex.”
Brusc, întregul discurs mi-a părut suspect de revelator.
Am tăcut.
Timp de douăsprezece minute am stat în tăcere, cu doctorița Z cu tot.
Ştiu asta pentru că m-am uitat la ceas. Mi-am petrecut timpul întrebându-mă dacă i-a făcut cineva acel poncho sau dacă și l-a făcut ea singură sau l-a cumpărat de la vreun târg. Apoi m-am uitat la jeanșii mei cu talie joasă și la marginile zdrențuite ale cămășii mele de bowling în stilul anilor '50 și m-am întrebat dacă și ei îi veneau în minte chestii răutăcioase despre ținuta mea.
În cele din urmă, doctorița Z și-a pus picior peste picior și m-a întrebat de ce cred eu că mă aflu acolo.
— Părinții mei sunt paranoici.
— În ce sens sunt paranoici?
— Sunt îngrijorați că o să-mi pierd mințile și o să devin anorexică sau depresiva. Își închipuie că terapia o să mă abată de la drumul ăsta.
— Tu crezi că o să devii anorexică sau depresivă?
— Nu.
Pauză.
— Atunci de ce crezi că ai avut atacurile acelea de panică?
— Așa cum v-am mai spus, am avut o săptămână proastă.
— Şi nu vrei să vorbești despre asta.
