— Sunt Ruby Oliver. Ne jucam împreună.
— Vă jucați împreună? a început un prieten de-al lui să râdă, ca la un soi de glumă cu tentă sexuală. Zice că Adam se juca cu ea! Ţi-a plăcut joaca, Adam?
— Nu ții minte? am întrebat eu.
— Nu prea, a ridicat Adam din umeri.
— Nici jocul de-a sirenele? am spus.
(Aveam un joc al nostru în care ne prefăceam că suntem sirene.)
— Nu știu despre ce vorbești.
— În piscina mică de plastic, am spus eu ca să-i aduc aminte.
— Habar n-am.
— Mai știi când pisica ta a făcut pui și te-am ajutat să le pui nume? am zis.
— Da, sigur, mi-a răspuns el sarcastic. Miau.
Prietenii lui râdeau pe înfundate.
— Cine e tipa? a strigat unul dintre ei. Vă jucați cu pisicuțele?
Am tras aer adânc în piept.
— Ea e prietena mea, Kim. Suntem la Tate.
Adam mi-a întors spatele.
— N-am nici cea mai vagă idee ce vrea ochelarista asta de la mine, le-a spus el prietenilor.
Îmi ardea fața.
— Hai, Kim, hai să mergem, am zis eu apucând-o de mână.
Kim are o chestie a ei – o calitate chiar genială, până când e îndreptată
împotriva ta. E o persoană tăcută, nu periclitează liniștea nimănui. Dar dacă reușești s-o enervezi cu adevărat, o ia razna. De parcă tot timpul și l-ar petrece fiind o persoană cumsecade, agățându-se de niște idealuri, luând note bune și purtându-se drăguț cu oamenii, iar atunci când cineva nu reușește să se ridice la așteptările ei, s-ar dezlănțui. Pe Adam Cox l-a executat chiar atunci, în timpul evenimentului. S-a apropiat de el, și-a proptit bărbia în pieptul lui (era mult mai înalt decât ea), s-a uitat în sus la el și l-a făcut sirenă molâie, josnică și cu sprâncenele cât capul.
— Îh! Dispari de-aici! a zis ea.
Adam a aruncat o privire în jur, spre prietenii săi, cerându-le ajutorul, dar ei păreau prea șocați ca să mai facă ceva.
Kim i-a strigat că e mai fals și superficial ca o păpușă Barbie, iar prietenii lui au început să râdă.
Tocmai când se pornise să-i spună că e doar un tip banal, cu creierul cât nuca, iar Adam arăta de parcă s-ar fi pregătit s-o lovească, un profesor înalt, cu o barbă castanie și stufoasă, și-a pus mâna, protector, pe umărul lui Kim.
— Potoliți-vă, băieți! a spus profesorul. Haideți, potoliți-vă!
Adam a făcut un pas înapoi, dar a lovit în aer cu pumnul, în apropierea
feței lui Kim.
— Am spus să vă potoliți, a repetat profesorul. N-o să luați la bătaie niște fete în sala mea de sport. Calmați-vă! Gata!
Adam s-a întors să plece, dar, în secunda în care profesorul s-a uitat în altă direcție, i-a arătat degetul mijlociu lui Kim.
Eu și Kim ne-am ales cu o predică despre cum trebuie să ne purtăm ca niște doamne dacă vrem ca băieții să se poarte cu noi ca niște gentlemeni, lucru care mi s-a părut stupid pentru că noi nu voiam ca băieții să se poarte ca niște gentlemeni. Voiam ca ei să creadă că suntem drăguțe și să
ne invite la dans, să ne țină de mână și poate să ne sărute, prin vreun colț
al sălii, iar pe urmă să ne trimită mesaje ingenioase.
Da, asta era ceea ce ne doream, chiar și de la băieți netoți și nesimțiți ca Adam Cox și prietenii săi.
Ştiu că ar fi trebuit să-i fiu recunoscătoare lui Kim pentru că m-a apărat, dar m-am simțit rușinată. Mi-am dorit să fi fost genul de fată cu care băieții ăia s-ar fi purtat în mod automat frumos. Nici măcar nu sunt sigură ce gen de fată ar fi fost ăla, de ce unele fete erau atrăgătoare pentru ei și altele nu. Eram la fel de drăguțe ca Heidi și Katarina – ambele dansau în acel moment cu niște băieți de clasa a noua de la Sullivan Boys'
Academy. Hainele noastre erau în regulă. Ochelarii mei nu erau mai răi ca punctele negre de pe nasul lui Heidi sau ca aparatul dentar al Katarinei. Dar, cumva, nu eram în liga aia. Şi părea că situația asta n-avea să se schimbe niciodată. Deși, până la urmă, s-a schimbat.
Dezastrul cu Adam Cox a fost, totuși, amortizat de un anumit detaliu.
Eu și Kim ne-am început oficial un jurnal comun, în care notam cele mai importante informații pe care le dețineam despre băieți sau fete. Am decorat jurnalul cu hârtie argintie de împachetat și am hotărât să-l dăm spre folosință oricărei fete pe care o consideram vrednică de el (adică
Norei sau lui Cricket), pentru a-i atrage pe cei de sex opus, în loc de a-i alunga imediat, și pentru a înțelege care naiba era toată treaba cu ei. L-am numit Ghidul băieților: obiceiuri, comportamente și tehnici de îmblânzire (realizat de Kanga-Roo), de parcă ar fi fost o carte de biologie despre șopârle sau ceva de genul ăsta.
Ceea ce și era, într-un fel.
