Doctorița Z arăta destul de drăguț în puloverul ei tâmpit tricotat și cu ochelarii ăia roșii. Nu ziceai că e cineva care are un doctorat în boli mintale.
N-aveam pe nimeni altcineva cu care să vorbesc. Niciunul dintre prietenii mei nu mai voia să vorbească cu mine. Nici Cricket. Nici Kim.
Nici Nora. Nici măcar Meghan sau Noel.
— Finn este băiatul care a pornit toată oroarea asta, am zis eu în cele din urmă.
În clasa a doua, Finn nu era jucătorul de fotbal blond, de un metru optzeci, din prezent. Era un pitic cu părul alb care-și scotea limba în colțul gurii când se concentra. Nu l-am prea băgat în seamă. Nimeni nu
l-a prea băgat în seamă. Până într-o zi, când l-am văzut la biblioteca școlii uitându-se la o carte despre pisici sălbatice pe care eu deja o citisem.
— Ştiai că pantera e de fapt un leopard negru? am spus eu. El a părut surprins și și-a strâns cartea la piept.
— Şi că leul de munte, puma și pantera sunt unul și același lucru? am continuat. Scrie acolo.
— Unde?
— Stai să-ți arăt.
Ne-am aplecat amândoi asupra cărții, uitându-ne la fotografii mari și lucioase cu lei, oceloți și lincși în sălbăticie. S-a dovedit că Finn știa deja o grămadă de lucruri despre cum erau antrenați leii la circ și mi-a spus o poveste amuzantă despre o pisică pe care o știa și care putea să facă
acrobații.
Cam după o jumătate de oră, Katarina și Ariel au intrat în bibliotecă și ne-au văzut capetele aplecate unul lângă altul deasupra cărții.
— Ruby și Finn stăteau într-un copac! Şi a-poi s-au să-ru-tat! au țipat ele.
— Şșș! a șoptit bibliotecarul.
Dar răul era deja făcut.
Până la sfârșitul anului, toată lumea avea să ne tachineze, de fiecare dată când Finn și cu mine ne aflam la câțiva metri unul de celălalt.
La locul de joacă: „Ruby are un iubit! Ruby are un iubit!”
Când jucam leapșa: „Ruby, l-am prins pe Finn pentru tine! Vino aici și sărută-l!”
La prânz: „Finn! E un loc liber lângă Ruby! Nu vrei să stai lângă iubita ta?”
Replicile astea nu se învecheau niciodată, pentru că uneori Finn chiar venea și se așeza lângă mine, sau renunța la leagănul lui când mă vedea că aștept – lucruri care doar au înrăutățit situația. Nici nu a negat vreodată ceva, deși eu o făcusem. Când oamenii îl tachinau pe seama mea, el îmi căuta din ochi privirea într-un mod drăguț, copilăresc, care a ajuns să-mi placă. După un timp, era ca și cum am fi avut un fel de prietenie secretă, specială, deși nu stăteam niciodată de vorbă.
După vacanța de vară, lumea părea să fi uitat de toată chestia. Erau zvonuri noi care trebuiau răspândite; glumele vechi nu mai erau amuzante.
Dar eu și Finn țineam în continuare minte. Nu discutam niciodată cu el dacă aveam cum să evit asta. Nu l-am alergat niciodată la leapșa, nu m-am așezat lângă el la prânz, n-am stat cu el în autocar în excursii, nimic. N-am vrut să risc o nouă tachinare și sunt sigură că nici el nu voia
– dar, din când în când, tot îmi mai arunca, așa, câte o privire drăguță de copilaș, din cealaltă parte a aglomeratului loc de joacă.
Până la începutul clasei a zecea, n-a mai rămas nimic din copilașul drăguț care era înainte. Părul i s-a închis la culoare (deși încă era blond) și a devenit sportiv. Era tăcut, priceput la computere și științele naturale; cânta la vioară în orchestră. Era drăguț, într-un mod blând, și cu un nas puțin cam mare. Nici popular, nici tocilar. Doar și el pe acolo. Nici atunci nu vorbeam unul cu celălalt. Era deja un vechi obicei. Dacă locul de lângă
el era liber, eu automat evitam să mă așez acolo. Dacă-l vedeam pe holurile liceului, nu-i spuneam „bună” – și nici el nu o făcea. Nu exista niciun fel de contact, în afară de priviri. Până când...
— Ghici care-i adevărul, a spus Kim la o săptămână după începerea clasei a zecea.
Ea, Cricket și cu mine stăteam după prânz pe iarbă, în fața sălii de mese, bând suc și urmărind oamenii16. Cricket își împletea părul lung și blond în codițe subțiri.
— Spune-mi care-i adevărul, i-am răspuns.
— Finn Murphy s-a făcut foarte bun.
Mi-am deschis caietul de literatură engleză și am început să-l răsfoiesc.
După ani și ani în care m-am prefăcut că Finn nu exista, era deja un reflex. Dar Cricket a dat aprobator din cap.
— Cred că ai dreptate, a spus ea, uitându-se spre partea opusă a gazonului, unde Finn dădea într-o minge de fotbal cu alți câțiva băieți. E
o bucățică17, nu pot să neg. Dar e plin de mușchi. Şi în asta constă toată
diferența.
— Am stat cu el ieri după ore, a spus Kim.
16 Sala de mese este o denumire mai pompoasă a cantinei de la Tate. Sau, mai degrabă, a clădirii cu mâncare. Şcoala are vreo opt clădiri separate, toate în jurul unui gazon mare (curtea). E destul de luxos.
17 Bucăţică: un fel de brioșă. Drăguţ, satisfăcător, dar comun. Ceva foarte bine copt –
dar nimic care să te entuziasmeze prea tare. Nu la fel de festiv ca un tort. Nu la fel de stilat ca un croasant. Nu aşa de apetisant ca fursecurile.
Cricket a lovit-o cu un pai.
