— Roo, serios...
— Domnul Wallace nu mă iubește. Mai am nevoie de niște înghețată.
— Care e treaba cu tine și cu Finn?
În acel moment, o fată inteligentă nu ar fi povestit. O fată inteligentă ar fi spus: „Nimic, jur pe ce vrei tu!” și ar fi început să discute cu Finn ca o persoană normală.
Dar eu n-am făcut asta.
Am hotărât să dau pe goarnă tot ce avea legătură cu faza aia ciudată și neînsemnată din clasa a doua, de care în mod evident nu-și mai aducea
aminte nimeni în afară de mine și de el. I-am spus lui Kim întreaga poveste. Cumne-am distrat uitându-ne prin cartea cu animale sălbatice, cum ne-au tachinat Katarina și Ariel, cum el îmi ținea locul la leagăne și cum îmi arunca privirea aia de copilaș – lucru pe care l-a făcut și mai recent, de exemplu, semestrul trecut.
Kim era cea mai bună prietenă a mea. Voiam s-o fac să înțeleagă de ce m-am purtat atât de ciudat cu Finn. M-am gândit că ei pot să-i spun orice.
Acum însă îmi doresc să n-o fi făcut.
3. Hutch (dar aș prefera să uit cu totul de el) Doctorița Z n-a zis nimic cât timp i-am povestit despre Finn. Doar încuviința din cap și se uita la mine.
Acasă, tata mereu mă întreabă despre una-alta, dorind să știe toate detaliile despre prietenii mei și viețile lor. Iar mama mă întrerupe mereu, indiferent despre ce aș vorbi, ca sa-mi spună povești de când era ea tânără – și cum se simțea ea exact ca mine, doar că mai rău. Era ciudat să
vorbesc și să am lângă mine pe cineva care să mă asculte în tăcere, timp de o jumătate de oră. Când am încheiat, doctorița Z și-a ridicat privirea spre ceas și a spus că, oricum, era timpul să ne oprim.
— Ne vedem din nou joi, a adăugat ea. Atunci vom vorbi despre numărul trei.
Numărul trei de pe listă e Hutch.
Cât pe-aci să nu-l trec deloc. Mi-aș fi dorit să uit cu totul de povestea aia. Nu că s-ar fi întâmplat ceva dramatic. Doar că Hutch a devenit un lepros la Tate20, iar eu – deși sunt sigură că aș fi o persoană mai bună dacă
mi-ar veni ușor să vorbesc cu toate genurile de oameni și dacă i-aș trata pe toți la fel – nu sunt și nu o fac. E trist că e un lepros. Mănâncă de unul singur. În clasă stă în spate, într-un colț. Sunt sigură că îndură umilințe de nedescris la vestiare. Şi mă simt prost când oamenii își bat joc de el.
Dar, în același timp, îmi și cam dă fiori: parcă s-ar fi detașat de toate și ar trăi tot timpul în lumea lui ciudată, gândindu-se la problemele lui personale de metalist și alegând categoric să nu-și spele părul ăla rar de metalist21 sau să-și perieze dinții ăia cenușii de metalist. Iar dacă îl bagi în 20 Lepra e o boală extrem de contagioasă, care îţi face corpul să putrezească atât de rău, încât pică pe jos, la propriu, bucăţele din tine. În universul de la Tate Prep, o lepră e cineva fără prieteni.
21 Ştiu că există oameni care nu au acces la apă curată sau pastă de dinţi şi că viaţa mea e foarte privilegiată. Domnul Wallace vorbeşte foarte mult despre sărăcie şi despre faptul că există un cerc vicios care împiedică oamenii să aibă sau să-şi păstreze locuri de muncă bine plătite; nu se pot spăla şi aranja pentru a obţine locul de muncă
pe care l-ar merita – ceva de genul ăsta.
Dar nu era cazul la john Hutchinson, alias Hutch. El locuieşte într-o casă uriaşă
dintr-o comunitate închisă; ştiu asta pentru că e fix lângă casa lui Jackson, şi îl vedeam uneori cum trece pe acolo cu maşina, un Mercedes condus de mama lui.
El alegea să aibă părul murdar.
seamă, spune numai chestii bizare – de parcă ar face aluzie la lucruri pe care doar el le poate înțelege.
De exemplu: Nora s-a așezat lângă el la ora de literatură britanică. În ziua aceea a venit îmbrăcată cu un hanorac negru. Trece printr-o fază în care se îmbracă doar în negru. Hutch a abordat-o în stilul lui:
— Nora van Deusen. Back in black! I hit the sack.
— Ce?
— Back in biack! I hit the sack.
— Ce vrei să spui?
— Lasă, nu contează.
Hutch a clătinat din cap de parca Nora ar fi fost proasta orașului.
— Ai spus hit the sack?
— Da.
— Hit the sack, adică să te culci cu cineva?
— Nu asta am intenționat să spun, a mormăit Hutch. N-ai cum să-nțelegi.
— Ar fi bine să nu fie ce ai intenționat tu să zici, a spus Nora.
— Mă rog, a zis el. Doar glumeam cu tine.
— Nu poți să-i zici glumă dacă n-o înțelege nimeni, a izbucnit Nora, deschizându-și caietul.22
Chestii de genul ăsta. Spunea lucruri care sunau dubios, dar nu-ți puteai da seama ce voia să spună de fapt, așa că, dacă te enervai, parcă
erai un idiot. Mereu părea că citează din cineva sau că se referă la ceva anume, dar era conștient că tu habar n-aveai ce spunea – și-atunci, de ce mai vorbea dacă, de fapt, nu comunica nimic în mod intenționat? Practic, vorbea de unul singur.23
În clasa a patra, Hutch era un băiat popular, capabil să râdă. Nu știu exact ce s-a întâmplat de s-a schimbat așa. Nu pot să-mi aduc aminte când s-a transformat dintr-un tip în regulă într-un lepros, dar în clasa a 22 Ca să fiţi edificaţi, i-am povestit lui taică-miu conversaţia Nora-Hutch, iar el mi-a explicat-o: Hutch cita un vers dintr-un cântec din 1980 al unei trupe metal numită
