AC/DC. Scena în care tatăl meu a cântat melodia asta (îi ştia toate versurile) şi a mimat şi solo-ul la chitară e pur şi simplu prea groaznică pentru a fi descrisă, aşa că o las în seama imaginaţiei voastre.
23 Era atât de tipic pentru el. Citatul lui heavy metal nici măcar nu era din heavy metal-ul pe care îl ascultă metaliştii, deci efectiv nu exista nimeni din generaţia lui care ar fi putut să aibă o idee despre ce vorbea. El ascultă retro metal.
patra era OK și mi-a pus în cutia poștală de la școală o pungă imensă cu jeleuri în formă de ursuleți și un bilețel. Îmi aduc aminte că eram foarte fericită că cineva atât de încrezător și de plăcut de toată lumea mă băga în seamă. Bilețelul nu era cine știe ce. De fapt, tot ce scria era: „De la J.H.
John Hutchinson)”, iar o clipă m-am temut că l-a pus în cutia greșită și că, de fapt, biletul și jeleurile îi erau destinate lui Ariel Oliveri — care avea, are și probabil va avea mereu cutia de scrisori lângă a mea. Totuși, când mi-am ridicat privirea, Hutch îmi zâmbea mulțumit de sine, din celălalt capăt al holului, așa că am știut că erau pentru mine. M-am simțit ciudat, fiindcă noi nu prea vorbeam unul cu celălalt, dar mi-am turnat câteva jeleuri în buzunar și le-am mâncat pe parcursul zilei, spunându-mi întruna în gând: „Hutch mă place, am primit un cadou de la un băiat, Hutch mă place, mi-a luat dulciuri!” Ore în șir am repetat în minte acele cuvinte.
Restul de urși de jeleu i-am luat acasă și i-am ascuns sub pernă. M-au ținut o săptămână. Îi mâncam noaptea, gândindu-mă că, într-un fel, am un prieten și că tata m-ar fi omorât dacă ar fi știut că mâncam dulciuri după ce m-am spălat pe dinți.
Dar, deși eu și Hutch am stat unul lângă celălalt într-o zi, la o adunare a elevilor, deși i-am trimis o scrisoare de Valentine's Day, pe care lipisem și două inimioare de ciocolată, și deși ne-am zâmbit unul altuia de o grămadă de ori vreme de câteva săptămâni, eram practic prea mici ca să
facem mai mult de atât.
Apoi, într-o zi, am văzut-o pe Ariel scoțând o pungă mare cu ursuleți de jeleu din cutia ei de scrisori.
— Sunt pentru mine? am întrebat-o eu.
— Nu. Vezi?
Mi-a arătat un bilețel lipit de pungă. Era scris numele ei. Hutch zâmbea din celălalt capăt al holului.
— Deci se despărțea de tine? a întrebat doctorița Z.
Trecuseră două zile, era a treia noastră ședință.
— Așa bănuiesc.
— Era greu să-ți dai seama?
— Cred că mai degrabă mă înlocuia.
— Aha. Erai furioasă?
— Nu. De ce credeți că aș fi fost?
— Credeam asta fiindcă l-ai descris pe Hutch drept un lepros cu dinți gri de metalist.
— Doar mă jucam cu cuvintele. Nu sunt furioasă.
— Cuvintele au fost ale tale, nu le-am inventat eu.
— Cred că m-am simțit ușurată. Adică a fost drăguț că m-a plăcut, dar eu nu știam cum să mă comport sau să vorbesc cu el, iar asta mă făcea să
intru în panică de fiecare dată când eram la școală. Când a început s-o placă pe Ariel, n-a mai trebuit să-mi fac griji pe tema asta.
— Te panica vorbitul cu un băiat care te plăcea?
— Nu panichează pe toată lumea chestia asta? am întrebat eu. Nu e o reacție universală? Ştiți ce spun: palme transpirate, respirație superficială, simptomele îndrăgostirii...
— Poate. Dar aici vorbim despre tine. O persoană care are atacuri de panică.
Niciunul dintre prietenii mei nu mi-a mai vorbit după balul de primăvară. Nici n-am știut de ce.
Nu prea bine. Nu cu exactitate.
Adică, era legat în mod clar de dezastrul cu Jackson, dar n-aveam nicio idee de ce Cricket și Nora erau de partea lui Kim.
În marțea de după prima mea programare la psiholog, cineva mi-a vorbit, până la urmă, dar a fost și mai rău decât tăcerea cu care mă
trataseră până atunci. Stăteam la coadă ca să-mi iau un sandvici și un suc, cu care să-mi fac de lucru pe banca de lângă bibliotecă, când, brusc, în spatele meu a apărut Nora.
Cred că ar fi plecat dacă ar fi văzut că eram eu în fața ei, dar își pusese deja tava pe tejghea și își luase o sticlă de suc până să-și dea seama că
eram acolo – așa că nu mai aveam încotro.
— Am făcut ceva care să te supere? am întrebat-o eu, când deja nu mai puteam suporta tăcerea.
Ea s-a uitat la mine și a oftat.
— Nu e evident?
— Din cauza xeroxului ăluia?24 am întrebat eu.
— Nu. Chiar așa mă crezi?
24 Detaliez mai încolo. În momentul ăsta, tot ce vreau să spun e: Nu arunca niciodată
într-un coş de gunoi din şcoală ceva ce vrei să rămână secret. Niciodată!
