— Nu te panica, jur că n-o să-i spun nimic, a promis Nora.
— Nici eu n-o să spun nimic, a adăugat Kim.31
— Da' de când îl placi?
— Nu, de când îl iubește?
— E un tip de treabă.
Mi-am smuls piciorul din mâna lui Kim.
— Nu iubești pe cineva pentru că e de treabă, a spus Kim.
— Îh! a zis Nora. E scârbos.
— E altfel, am spus eu. Vrea să fie cântăreț.32
30 Sunt idioată, ştiu.
31 Doctoriţa Z spune că poate voiam să se afle acest lucru şi că mi-am cocoţat picioarele pe spătar intenţionat, împinsă de subconştient. Eu zic că, dacă ar fi aşa, atunci eu, la unsprezece ani, eram un fel de masochistă (cineva căruia îi face plăcere durerea) pentru că nu m-am mai simţit atât de ruşinată în viaţa mea; a fost atât de jenant, încât m-a durut fizic. Iar dacă la unsprezece ani eram masochistă, atunci imaginaţi-vă cât de dată peste cap sunt în momentul de faţă. Mai bine internaţi-mă
odată la azilul de nebuni şi gata!
Doctoriţa Z spune că motivele pentru care am vrut să afle lumea erau, poate, mai serioase şi că, probabil, era un mod de a fi sinceră în legătură cu ceea ce simţeam.
Eu îi zic că, probabil, nu. Probabil că sunt doar idioată.
Iar ea oftează şi-mi spune: „Ok, Ruby, înţeleg de ce nu vrei să vorbeşti despre asta acum. Putem relua discuţia când o să fii pregătită”.
— Ţi se pare drăguț? a întrebat Nora, încrețindu-și nasul cu neîncredere.
Normal că mi se părea. Era – și încă este – incredibil de drăguț, într-un mod dezordonat, răzvrătit.
— Nu chiar, am răspuns eu.
— Sprâncenele lui încep să se unească.
Îi adoram sprâncenele. Încă îi ador sprâncenele.
— E vorba mai mult de personalitatea lui, am spus, simțindu-mă
penibil.
— Şi nu-și face niciodată curățenie în camera lui. E plin de chestii mucegăite pe acolo.
Voiam să le spun că era un tip neobișnuit. Avea lucruri mai bune de făcut decât să fie ordonat.
— Să nu-i spuneți, le-am implorat.
Nora a clătinat din cap de parcă mi-aș fi dezvăluit interesul pentru colecționarea de gândaci, nu pentru fratele ei.
— Am zis că n-o s-o fac, a spus ea.
Dar normal că a făcut-o. Sau, cel puțin, a bătut un apropo legat de asta.
Exact în aceeași după-amiază, Gideon m-a prins din urmă când treceam prin curtea interioară, spre bibliotecă.
— Roo, am auzit că e ceva ce ar trebui să văd și eu pe pantoful tău, a spus el.
— Poftim?
— Pe pantoful tău.
— Nu e nimic.
— Eu cred că e.
— Nu, nu este.
— Haide, lasă-mă să văd.
— Nu!
— Te rog.
— Nu e nimic, lasă-mă-n pace.
A început sa mă gâdile și să râdă, iar eu am tras un țipăt și m-am trântit pe iarbă, extrem de stânjenită din cauza ororii care se petrecea. Nu-i mai 32 Ok. Acum ştiu că absolut toţi băieţii de clasa a noua din America vor să fie cântăreţi. Mimează cântatul la chitară prin cameră şi se prefac că sunt vedete rock.
