— Tipper cumpăra niște bijuterii și, la un moment dat, i-a venit ideea să
cumpere niște sculpturi cu animale pentru casele de aici.
82
— Asta include și broscoiul de la Cuddledown?
— Sigur, broscoiul de fildeș, mi-a spus bunicul. Și am cumpărat și doi elefanți, știu cum sună asta.
— Care sunt la Windemere.
— Și niște maimuțe pentru Red Gate. Erau patru maimuțe.
— Dar fildeșul nu este ilegal? l-am întrebat.
— Ah, în unele locuri. Dar poți să faci rost de fildeș. Bunicii tale îi plăcea teribil.
Și mai călătorise în China în copilărie.
— Sunt colții de elefant?
— Da. Sau de rinocer.
Așa era bunicul pe vremea aceea. Cu părul lui alb încă des și chipul brăzdat de riduri adânci, din pricina atâtor zile petrecute pe iaht. Și fălcile zdravene, ca o vedetă de film ajunsă la bătrânețe.
Poți să faci rost, îmi spusese, vorbind despre fildeș.
Unul dintre mottourile lui: „Nu accepta niciodată un refuz”.
Întotdeauna mi se păruse un mod eroic de a-ți duce viața. Ne-o spunea de câte ori ne sfătuia să ne urmăm ambițiile. Când îl încuraja pe Johnny să se antreneze pentru maraton sau când am pierdut eu premiul la concursul de lectură în clasa a șaptea. Era ceva ce spunea atunci când vorbea despre planurile de afaceri și despre cum o convinsese pe bunica să se mărite cu el. „Am cerut-o de patru ori, înainte să accepte”, ne spunea întotdeauna, repovestind una dintre legendele sale favorite ale familiei Sinclair. „I se urâse deja, a acceptat numai ca să-mi închidă gura.”
Acum, la micul dejun, privindu-l în timp ce-mi mânca pâinea prăjită, acel „Nu accepta niciodată un refuz” aducea cu atitudinea unui individ privilegiat căruia nu-i păsa cine suferă, atâta timp cât nevastă-sa avea parte de statuetele drăguțe cu care dorea să-și decoreze casele de vacanță.
M-am dus și am luat gâsca.
— Oamenii n-ar trebui să cumpere fildeș, am spus. Este ilegal. Gat citea zilele trecute despre…
— Nu-mi spune ce citește băiatul ăla, s-a răstit bunicul. Sunt deja informat.
Primesc toate ziarele.
— Scuze. Dar m-a făcut să mă gândesc…
— Cadence.
— Ai putea să scoți statuetele la licitație și să donezi banii pentru conservarea rezervațiilor naturale.
— Atunci n-aș mai avea statuetele. Îi erau foarte dragi lui Tipper.
— Dar…
83
— Nu-mi spune mie ce să fac cu banii, Cady. Nu sunt banii tăi, a lătrat la mine.
— OK.
— Nu-ți permit să-mi spui cum să scap de lucrurile care-mi aparțin. M-am făcut înțeles?
— Da.
— Niciodată.
— Da, bunicule.
Mi-a venit să apuc gâsca și să o arunc în celălalt capăt al încăperii.
Am strâns pumnii.
Era prima dată când vorbeam despre bunica Tipper de la moartea ei.
•
După ce ne întoarcem la doc, bunicul ancorează și leagă șalupa.
— Încă ți-e dor de bunica? îl întreb în timp ce ne îndreptăm spre Noua Clairmont. Fiindcă mie mi-e dor. Nu vorbim niciodată despre ea.
— O parte din mine a murit odată cu ea, îmi spune. Partea cea mai bună.
