meargă pe stradă. Şi cînd mai are şi maşina lui, i se pot ierta chiar mai multe lipsuri de-astea.
Observ ca Alenka le nimereşte destul de inteligent.
— Cine e? o întreb eu.
Ridică din umeri:
— Asta nu ştiu. Unul care se pricepe să cîştige bani.
Nu mi s-a prezentat. Nici nu prea vorbea. E un om ursuz. Şefa noastră deseori confundă oamenii, şi de cîte ori venea, îl întreba ce doreşte. El mormăia liniştit că
doreşte să vorbească cu Jitka, iar uneori nu răspundea de loc. Jitka nu ne spunea niciodată nimic despre el cînd o întrebam. Pe urmă ea a lipsit aşa de mult, încît a trebuit să plece. S-a iscat din asta o ceartă! Zicea că
pentru cîteva coroane pe lună n-are să-şi distrugă ea tinereţea printre şiraguri de mărgele. Atunci a fost o adevărată ruşine. M-am văzut obligată să încui uşa şi să
atîrn plăcuţa pe care scrie „Inventar“. Pentru mine, de fapt, era o distracţie să mă uit la ele cum se bălăcăresc!
Nu încape îndoială că Alenkăi nu-i place viaţa tihnită.
Acum s-a pornit pe vorbă şi se pare că nu poate s-o oprească nimeni pînă nu spune tot ce ştie.
— Şefa a ameninţat-o continuă ea – i-a spus nu cumva să îndrăznească să vină s-o roage ca s-o primească înapoi atunci cînd o va părăsi „traficantul".
Jitka a rîs, dar era furioasă. Zicea că-l are bine la mînă.
— Cum a spus?
— Că-l are bine la mînă. Că o regină a perlelor, a broşelor şi a brăţărilor false, cum e ea (adică şefa), habar n-are de nimic. Că nici n-a închis bine casa de bani, şi nu mai ştie nici ce, nici cît are înăuntru. Pe urmă Jitka a plecat, i-am descuiat uşa, dar plăcuţa cu „Inventar“-ul n-am luat-o, fiindcă şefa a mai spumegat de mînie o vreme.
Prin urmare, de la Alenka nu pot obţine informaţii mai amănunţite despre iubitul Jitkai sau despre identitatea lui.
— Jitka nu-i proastă – urmează Alenka. O invidiez, zău, eu nu mă prea pricep la de-astea. Cine ştie dacă nu s-o fi şi mutat la omul acela! Sau s-o fi măritat. Dar cred că ne-ar fi anunţat, ca să plesnească şefa. Acasă nu-i plăcea, ştiu. Are tată vitreg. Maică-sa a divorţat cînd Jitka avea unsprezece ani... sau cincisprezece, nu mai ştiu. Acum fie că e la părinţi, fie că e la bărbatul acela, au să vă spună ei cum stau lucrurile.
Întreb:
— V-a plăcut automobilul în care aţi văzut-o?
Alenka strîmbă din buzele-i fardate cu un ruj de culoare deschisă.
— Ca să fiu sinceră, nu prea mult. Mie-mi plac maşinile americane. Şi maşina lui străluceşte, dar n-are şicul celeilalte.
— Ce marcă e?
— Asta nu ştiu. Dar e neagră, lăcuită.
— Numărul, din întîmplare, nu l-aţi observat?
— Din întîmplare, nu. Dar în faţă, pe radiator, are două săgeţi mari de argint, una sub alta, cu vîrful în sus.
Pun mîna pe hîrtie şi pe creion şi desenez radiatorul maşinii Citroën cu emblema respectivă.
— Cam aşa? îi arăt eu.
Alenka se uită la mine şi la desen cu uimire.
— Chiar
aşa!
încuviinţează.
Dumneavoastră
cunoaşteţi maşina aceea?
— Vreau s-o cunosc – zic. Mai descrieţi-mi-o puţin, puteţi?
Alenka se gîndeşte.
— Lucrul cel mai grozav la ea – spune în sfîrşit – este că stă cu pîntecele pe pămînt ca o broască. Merge destul de repede, dar nu-i prea arătoasă.
Alenka e întreruptă de intrarea subofiţerului care îmi prezintă datele privitoare la Jitka Serakova. Îl las să
plece imediat, după ce mai întîi îi înmînez în scris o comunicare, anume că maşina căutată e probabil un Citroen negru.
— Predă imediat nota! îi spun şi îl concediez.
Apoi mă ridic de la masă şi, înainte ca ea să înceapă
