— Mizerabil bilanţ! Apoi am fost bucuros că pot să
dispar pe un drum lăturalnic. N-am mai ajuns să iau cheile de la căsuţe.
— De ce le-ai ascuns tocmai acolo?
Hugo Falfar, încruntat ca un diavol, se uită la mine surprins, ca şi cum întrebarea asta şi-ar fi pus-o şi el însuşi aşa, deodată. Dar cînd, în sfîrşit, răspunde, e din nou înfumurat.
— Aşa mi-a plăcut mie!
Ochii îi scapără de îndărătnicie. Echilibrul lui sufletesc pare totuşi puţin labil.
Aş vrea să-mi dau seama cu mai multă precizie, de aceea îi pun altă în trebare.
— Te-ai gîndit că Halîk şi Trojanova, sau cel puţin unul dintre ei, ar fi putut rămîne în viaţă după explozie?
— N-au rămas în viaţă.
— Dar s-ar fi putut întîmpla. Nu s-a petrecut un lucru asemănător în vagonul poştal?
Hugo Falfar îşi mîngîie fruntea încet ca şi cum ar avea nevoie să-şi adune gîndurile:
— Ah, vă gîndiţi la Lenk?
— Crezi că Halik sau Trojanova, despre care totuşi ştiai că e urmărită, nu te-ar fi denunţat dacă ar fi fost în pragul morţii?
Hugo Falfar se încruntă îngrozitor.
— Vă rog – răspunde el, atins – să nu credeţi că eu gîndesc mai rău decît dumneavoastră. La mine teoria s-a identificat cu practica. La Rath am fost depăşit de soartă! A trebuit să las urme! Creierul poate fi infailibil,
dar asupra anumitor înlănţuiri de fapte nu are influenţă. Dacă aţi fi venit cu o oră mai tîrziu, totul ar fi fost în ordine. O singură oră din viaţă a hotărît destinul meu.
Pe neaşteptate, Hugo Falfar tace, ca şi cum prin constrîngere îşi învinsese iritarea.
Şi eu îi pun o altă întrebare.
— De ce ai lăsat lumina aprinsă în apartament după
ce l-ai ucis pe comandantul circumscripţiei?
— Asta-i un fleac! spune Falfar, morocănos, de sus.
Nu fiţi caraghioşi!
— Dacă n-ar fi fost lumină – spun eu intenţionat şi nu prea convins – te-am fi aşteptat în faţa casei. Ai fi putut să mai tragi nădejde în realizarea planurilor dumitale.
Falfar nu ştie ce să răspundă. Poate reflectează la ceea ce ar fi însemnat pentru soarta lui simpla răsucire a unui comutator. Aproape nimic. Dar e vădit tulburat.
— Ştii – întreb eu – ce s-a întîmplat de fapt în vagonul poştal?
— Ce s-a întîmplat?
— Îţi va povesti locotenentul Lenk. Cît a zăcut fără
cunoştinţă, n-a putut să vorbească, nici să sugă
bomboanele dumitale otrăvite. Dar cînd a putut s-o facă
era prea tîrziu pentru bomboane, fiindcă, apucase să
vorbească. Atentatul dumitale la viaţa lui n-a avut nici un efect.
Falfar îşi freacă fruntea. Îi pare rău de greşelile pe care le-a făcut, în mod evident mai mult decît de crimele săvîrşite. De asemenea, se pare că nu mai e atît de sigur pe funcţionarea ireproşabilă a creierului său, nici că
reuşeşte să ne păcălească cu felul lui de a simula sîngele rece.
Dau ordin să-l ducă.
Al doilea interogatoriu îl iau psihiatrii. Aceştia consideră că e indicat să se recomande procuraturii un examen amănunţit al stării lui psihice.
Convorbirea durează un timp mai îndelungat.
Deocamdată Karlicek e bucuros de laudele aduse şi de premiul pe care l-a primit pentru meritele sale la instruirea cazului C-L. Această glorie îi ajută mult şi la lecuirea dragostei sale nefericite.
Deşi privesc lucrurile cu satisfacţie, îmi reproşez totodată că poate nu m-am purtat cum se cuvenea faţă
de sentimentele lui.
După două luni, primesc o ştire despre Falfar.
