că îi aduc o telegramă la care aştept răspuns. Am intrat fără zgomot pînă în apartamentul lui şi am obţinut informaţii. I-am cerut să păstreze o tăcere absolută şi să-mi dea o mînă de ajutor. Mi-am consolidat situaţia lăsîndu-l în hol pe unul dintre însoţitorii mei. Casa are o singură intrare. Pentru paza ei e suficient un singur om,
pe care l-am plasat ceva mai departe. Domneşte o linişte deplină.
Nimeni altul din tot aparatul nostru n-ar fi organizat treaba în acest fel „Karlicesc“.
Karlicek continuă:
— Laboratorul lui Falfar din pivniţă e închis cu un lacăt de mărime potrivită. Trebuie să luăm cu noi un lăcătuş ca să-l forţeze, dacă între timp, bineînţeles, Falfar nu face vreo vizită acolo. Probabil că am găsi acolo şi alte lucruri decît cele necesare pentru fotografiere, de aceea avem nevoie de un expert în domeniul materialelor explozive, asigurat pe viaţă. Uşa apartamentului are o broască cilindrică. Dacă nu e încuiat, e de ajuns să se deşurubeze plăcuţa cu o şurubelniţă. Dacă e încuiat, nu ne rămîne decît să spargem broasca. Asta-î greu. Prin urmare, ar trebui să ne bazăm pe puterea obişnuinţei: cine e acasă, de obicei, nu încuie pe dinăuntru, mai ales dacă uşa are broască cilindrică. Cînd pleacă de acasă, fără îndoială, îşi încuie uşa pe dinafară. De aceea să
încercăm să deşurubăm plăcuţa fără zgomot. Cine nu are încălţăminte cu talpă de cauciuc nu poate veni cu noi. Dar comandantul circumscripţiei cincizeci şi opt merge. El aşteaptă jos în maşină. Şi ca să nu se plictisească, au mai rămas cu el doi oameni.
De ce? Pentru confruntarea respectivă. În realitate însă prezenţa lui mă stinghereşte acum. El n-ar trebui să fie aici, nu face parte din echipa noastră. L-am mai trimis o dată acasă. Dar mai bine că nu s-a dus. A asistat la pregătirile noastre şi pînă la sfîrşitul acţiunii nu-l voi scăpa din vedere. Ce s-ar întîmpla dacă ar deveni unealta involuntară a lui Falfar? Hugo Falfar a născocit cu siguranţă ceva. Dracu ştie ce se ascunde în treaba asta. Nu-mi place nici povestea aceea cu cafeneaua unde zicea că l-a văzut pe Falfar în tovărăşia unei adunături de petrecăreţi. Lucrul acesta nu se
potriveşte cu Falfar cel din scrisoare, un singuratic înrăit şi plin de ură.
În timp ce eu fac aceste reflecţii, Karlicek continua:
— Zice că din holişor duce pe balcon o uşă de sticlă.
Pompierii, cu o maşină cu scară, ar putea să stea acolo şi să aştepte. Eu propun s-o iau înainte cu maşina mea, iar tovarăşul căpitan sa meargă cu mine.
În zece minute totul e pregătit.
Afară începe să bată vîntul. O lună nevăzută
luminează anevoie norii lăptoşi care plutesc cu repeziciune pe cerul de catifea. Înainte de plecare, Karlicek, cu de la sine putere, dă ordine şoferilor tuturor maşinilor.
Pornim. Karlicek îndreaptă maşina lui, care merge în faţă, spre vila din cartierul periferic.
Părăsim lunga arteră principală aproape dc capătul ei şi apucam pe un drum mărginit de vile şi case cu aspect de vile. Cotim de două ori. Karlicek ordonă să se stingă
luminile farurilor şi să se oprească motorul. Celelalte automobile sînt obligate să-i urmeze exemplul. Maşinile alunecă încet pe un povîrniş lin: nu se aude decît fîşîitul slab al cauciucurilor. Ajungem la capătul unei străzi foarte largi. În faţa noastră, drumul se sfîrşeşte, tăiat de un zid lung. În mijlocul zidului, alături de o poartă cu grilaj, închisă, se află o portiţa întredeschisă.
Şoferul nostru frînează uşor, fără zgomot. Cînd intrăm, nu trintim portiţa, ne mişcăm ca nişte năluci.
Împreună cu Karlicek intrăm într-o grădină semănînd cu un parc. Mergem cam cincizeci de paşi pe un drum arcuit, apoi ne oprim în faţa unei vile mari cu trei etaje, a cărei faţadă e destul de ruinată.
Karlicek ne face semn să aşteptăm. Se îndreaptă cu paşi de pisică spre colţul casei. De-acolo se întoarce cu omul care rămăsese de straja şi care ţinuse sub
observaţie zidul lateral cu ferestrele lui Falfar, precum şi uşa de la intrarea în vilă.
— E încă lumină! şopteşte Karlicek. Intrarea vilei e lipsită de orice somptuozitate şi nefiresc de îngustă.
Ajutorul dat de chiriaşul de la parter – la care a fost plasată a doua patrulă – constă în faptul că a lăsat descuiată uşa de la intrare. Altminteri, acest chiriaş nu ne poate spune mai multe despre oacheşul Falfar. Îl cunoaşte doar din vedere. Toată casa îl consideră pe Falfar un foto-amator pasionat. Deseori venea la el o femeie tînăra, frumoasă. Plecau împreună cu maşina.
Astea mi le-a spus Karlicek pe drum.
Intrăm în tăcere. Eu sînt primul. Ne despărţim. O
parte din echipă coboară în pivniţă. Noi, ceilalţi, urcăm pe scări, sus. Folosim lanternele cît mai prudent şi le adumbrim cît mai mult.
Scara îngustă şi sinuoasă nu corespunde cu pretenţiile de vilă ale construcţiei. La etajul întîi sînt două uşi modeste, dar pline de cărţi de vizită: Jan Kostler. Anita Kostlerova. Nici nu le mai citesc pe toate.
La etajul al doilea, la fel. Dacă mai e şi alt nume, probabil că e numele unuia care s-a căsătorit cu vreo fiică a familiei Kostler. Etajul trei este de fapt o mansardă. Nu vedem decît o singură uşă de apartament, cu tăbliţă de metal pe care e gravat numele Hugo Falfar.
Deci numai el singur s-a putut insinua între atîţia Kostleri.
Sînt puţin tulburat. Poate faptul că mă găsesc, în sfîrşit, la capătul ţintei are o influenţă neobişnuită
asupra mea sau, mai degrabă, drogul doctorului a acţionat asupra nervilor mei, încordîndu-i.
Îmi lipesc urechea de uşă. Din interior nu se aude nici un zgomot. E o tăcere de mormînt.
Pînă acum am fost cu toţii atît de prudenţi, îneît nu ne-am trădat nici prin respiraţie.
Mă retrag ca să fac loc specialistului nostru. E un om extraordinar de îndemînatic. Are unealta în mînă. La lumina unui fascicul îngust de raze el lucrează cu o şurubelniţă ascuţită. Face treaba hoţeşte, pe tăcute.
Desface fără zgomot şurubul de jos al pîrghiei de metal, apoi îl învîrteşte pe cel de sus. Pîrghia se deplasează şi iese la iveală un mic cilindru aşezat perpendicular, cu un şanţ adînc pe tot diametrul. Omul scoate din buzunar o altă şurubelniţă mai mare şi o fixează. Se uită
întrebător la mine. Fac un semn aprobator din cap.
Dacă e încuiat, nu putem intra imediat înăuntru. Falfar va fi invitat pe loc să deschidă şi concomitent atacăm din toate părţile apartamentului.
În mînă am revolverul, în gură fluierul.
Lăcătuşul nostru răsuceşte energic şurubelniţa. Se aude o pocnitură care ne trădează. Presupunerea că nu e încuiat s-a adeverit. Omul nostru loveşte uşa cu piciorul, ca să o deschidă de tot, sare într-o parte şi eu năvălesc înăuntru, într-un hol nu prea mare, lunguieţ.
Deasupra şi în jurul meu fulgeră raze de lumină. In faţa mea e o uşă de sticlă, iar dincolo de ea, lumina unui bec electric. Alerg într-acolo. Tăcerea s-a frînt deodată. Aud ordinele ofiţerilor, zgomotul uşilor deschise de la balcoane şi tropăitul picioarelor, pe care tălpile de cauciuc nu mai pot să-l înăbuşe.
