— Pentru a te scuza spui lucruri care te situează într-o lumină şi mai proastă – zic eu.
Ridică iarăşi din umeri:
— Da. Am ucis fără sentimente. După cum văd, ne deosebim foarte mult în ce priveşte preţuirea acordată
vieţii. Cît despre mine, sînt convins că nu poţi preţui decît propria ta viaţă. Orice consideraţii asupra vieţii altora sînt absurde.
Înclin să cred că Hugo Falfar simulează o nebunie bizară, un gen de nebunie construită cu rafinament.
— Asta e o problemă de gîndire exactă – vorbeşte el în continuare şi poate e bine să-l lăsăm să vorbescă, pentru ca să se încurce în propriul lui năvod. Cu siguranţă că astăzi nu m-aş afla aici dacă creierul nu m-ar fi dezamăgit în ultimele zile. De vină e încordarea prea mare.
De
pildă,
maşinuţa
infernală
destinată
dumneavoastră. Cred că din greşeală am umplut-o cu un material pe care între timp îl descompusesem în mod experimental, ca să-l neutralizez. Asta s-a întîmplat din cauza fricii.
— Dumitale ţi-a fost frică de ceva?!
— O, da! spune Hugo Falfar cu indulgenţă. Frica e deseori mobilul unor acţiuni excepţional de curajoase sau geniale. Creierul biciuit lucrează de două ori mai bine.
Mărturiseşte că i-a fost frică atunci cînd Jesef Trojan a depus cele douăzeci şi patru de mii.
— N-a vrut să aştepte să-i retipăresc partea ce i se cuvenea. Socotea că nimeni nu se mai gîndeşte la serie şi că e suficient dacă cei de la poştă îi primesc banii. Mi-a reproşat că l-am împins la acest lucru. Că vreau să
nu-i mai dau aceşti bani. E drept că nu mă grăbeam cu retipărirea pentru el. Fiindcă în general, nu meritau nimic. Fireşte, din treaba asta făcută de Trojan, putea să
rezulte o mare primejdie. Şi-a dat seama singur după ce i-am explicat. Nu voiau să-mi încredinţeze bancnotele, se temeau să nu le piardă de-a binelea. Dar fără mine rămîneau nişte zdrenţe fără valoare. Iar să mi le încredinţeze însemna să se expună riscului de-a mă
vedea retipărindu-le doar pentru mine. Aşa mi-am vrăjit grupul meu, domnilor! Dar asta nu-i totul! Le-am băgat frica în oase şi le-am dat un sfat admirabil: căsuţele post-restant. Cheile să le ascundă în borcane de castraveţi, pline cu cafea crudă. Acolo nimeni nu va căuta milioanele. Borcanele să le depună pentru orice eventualitate la Halik. Şi încă ceva. Trojanova de mult nu-şi mai iubea bărbatul, şi iată un fapt care putea fi folosit. Cu siguranţă că l-aţi fi anchetat pe Trojan pentru cele douăzeci şi patru de mii. Era un diabetic slăbit, şi multă vreme nu v-ar fi rezistat. În urma instrucţiunilor mele, Halik a procurat o cultură de tetanos de la institutul de cercetări.
Hugo Falfar zîmbeşte plin de sine.
— Borcanul cu cafea crudă de la Halik mai avea şi altă menire. Halik şi Trojanova nu trebuiau să se arate la mine în apartament. Au înţeles acest lucru.
Dumneavoastră aţi fi ajuns la locuinţa mea, urmărindu-i pe ei. Am aranjat să se cunoască din nou, deoarece Halik nu trebuia implicat în afacerea Trojan. La moartea suspectă a unui om, autorităţile se adresează
întotdeauna în primul rînd amantului soţiei. Am hotărît ca pe viitor să ne vedem la Halik, şi Halik să-mi dea o
cheie de rezervă. Aşadar, eu aşteptam acolo, am luat apoi şi cheia din borcan. Povestea cu cheile dovedeşte că
aveau încredere în mine, fiindcă, de fapt, eu i-am apărat, le-am dat sfaturi bune, i-am ajutat, căci infamia lor se manifesta mai ales la vederea banilor lichizi. O cheiţă
nu-i nimic, chiar dacă înseamnă o sută de mii. E, o chestie de psihologie. Omul trebuie să ştie să ţină seama de toate.
Hugo Falfar şi-a plasat bomba sub marginea covorului, a făgăduit perechii de amanţi că în noaptea următoare le schimbă un număr mai mare de bancnote retipărite şi a plecat.
Dar Hugo Falfar avea griji cu iubita lui, Jitka Serakova.
— Voia să-i dau cîteva milioane şi apoi să plece –
explică el. Dar pe o femeie n-o faci să tacă nici cu o mie de milioane. Te trădează chiar dacă nu vrea. Vorbea în somn. Visa morţi. Se putea întîmpla ca într-un astfel de moment să fie cu ea altcineva, de aceea a trebuit să
reflectez la acest lucru. La urma urmei, o iubeam pe femeia asta, îmi convenea. Dar cum se lăsa întunericul, ea se temea de mine. Sînteţi de acord că trebuia să fac ceva împotriva acestui fapt. Şi iarăşi am făcut-o numai din pricina fricii.
Jitka Serakova a băut cafea din cafeaua aceea grovază
din care băuse şi Vrana în trenul 2316. Cînd şi-a pierdut cunoştinţa, oacheşul Falfar a aşezat-o în maşina lui şi a sufocat-o de-a binelea.
Povesteşte liniştit, oarecum îngrijorat. Tot ce-i rău consideră că e o lege a naturii.
— Ştiam unde o duc, se înţelege. Dar aici a survenit totuşi o greşeală. Mi-am dat seama îndată ce-am observat prin păduricea din spatele casei că cineva se apropie din depărtare. Am lăsat fata jos, am fugit la maşină şi am mers cu farurile stinse pe sub tei. Mai
departe! Tot mai departe! Eu cunosc locurile pe-acolo.
M-am oprit tocmai în fund, pe şosea. N-aţi putut să mă
observaţi, plecasem la timp din calea dumneavoastră.
Apoi m-am întors pe jos, ca să văd ce se petrece. Aţi găsit la Halik cheia pe care am pus să i-o facă?
— Da·– confirm eu.
