spun.
Ordinul meu rostit cu glas tare se aude, fără îndoială, pînă în camera din fund. Am încercat să dau vocii mele un timbru liniştit.
Trec cîteva clipe. Apoi se aude un răcnet cumplit aproape neomenesc, la care oamenii mei reacţionează ca în cazul unui pericol ivit pe neaşteptate. Ridic mîna să-i liniştesc. În camera de alături se aude cum cineva loveşte cu picioarele în mobilă şi tropăie pe podea.
Dar asta-i tot.
Omul în uniformă intră, sau mai bine zis este împins.
Nu mai are chipiu. Părul cu nuanţe castanii îi cade pe frunte. Stă aplecat înainte, fiindcă cei doi bărbaţi puternici îl ţin zdravăn de coate.
Faţa însîngerată a „miliţianului“ are o expresie ameninţătoare şi sumbră. Ochii varsă foc, parcă ar vrea să ardă totul în jur. Dinţii îi sînt încleştaţi şi buzele rînjite.
— Cătuşele – ordon.
Aştept pînă i le pune. Între timp, în colţurile gurii lui Falfar apare un firicel de spumă.
— Luaţi-i verigheta şi geanta de la şold!
Stau în fotoliu, aparent la largul meu. Dar mă gîndesc că n-aş avea putere să mă ridic. Hugo Falfar se află la trei paşi în faţa mea. Doi oameni continuă să-l ţină cu nădejde. Falfar pare că ar vrea să se năpustească
asupră-mi. În eforturile lui disperate de a-şi sfărîma cătuşele îşi zdrobeşte încheieturile.
Ma urăşte de moarte.
În jur domneşte o tăcere funebră. Nici o mişcare.
Pentru majoritatea celor prezenţi, aceasta scenă e nemaipomenit de surprinzătoare.
Karlicek îmi predă verigheta şi geanta. Cercetează la iuţeală partea interioară a verighetei. Îmi face semne foarte elocvente. Iniţialele gravate şi data corespund cu ce aflase el. Hugo Falfar a scos verigheta din degetul miliţianului ucis şi şi-a pus-o el.
Nu mă uit la verighetă. Deschid geanta. Printr-o.
încordare a voinţei, gesturile îmi sînt sigure şi precise.
Scot din geantă două pachete voluminoase cu bancnote de cîte cinci dolari şi mai mari. Ia te uită: Hugo Falfar cumpărase dolari cu bancnotele falsificate. Daunele Băncii Naţionale se micşorează proporţional.
Nu stau să reflectez la asta. Bancnotele le ia în păstrare Loubal.
În geantă mai este ceva. O trusă de medicamente într-o cutie de metal, lipită cu o bandă lată de leucoplast. De unul dintre pereţii ei atîrnă un tub de metal sudat care se termină cu o rotiţă fin dinţată, asemănătoare aceleia pe care am găsit-o în apartamentul distrus al lui Halik.
Cutia cîntăreşte aproximativ un kilogram, dar poate mi se pare mai grea decît este în realitate.
Fără îndoială, am în mînă o bombă cu explozie întîrziată. Cînd ridic privirea, mi se pare că citesc batjocura în ochii lui Falfar.
Şi-l aud vorbind. O voce cu totul deosebită de cea de pînă acum. E răguşită ca sub imperiul unei patimi sadice.
— În sfîrşit! Aţi pierdut! Vă aflaţi exact în situaţia în care era Sramek cu cîteva secunde înainte de explozie.
Să se salveze cine poate!
Ultimele cuvinte le-a răcnit, holbează ochii şi alunecă
atît de greu la pămînt, încît cei doi oameni voinici nu sînt în stare să-l susţină.
Nimeni dintre noi, în nici o împrejurare, nu se poate lăsa cuprins de panică. Dar cui i-ar plăcea să fie sfîrtecat în bucăţi?
Aici ordon eu. Dacă nu dau un ordin sau altul, datoria subalternilor, a tuturor acestor oameni curajoşi, e să
aştepte liniştiţi explozia. Numai că în clipa de faţă sînt cel mai puţin capabil dintre toţi şi am monstruoasa impresie că toate procesele mele biologice se opresc.
Trebuie să înving. Cu un efort pe care eu însumi îl consider supraomenesc îmi adun forţele ca să dau acest ordin energic:
— Deschideţi ferestrele!
În clipa aceea parcă mi-a plesnit ţeasta. Mai degrabă
îmi amintesc
anevoie decît văd că fereastra
apartamentului lui Falfar dă într-o grădină întinsă; că în fundul ei se află un zid şi, dincolo de el, o fîşie largă de pămînt fără construcţii.
Fereastra e deschisă în grabă de cel la care m-am uitat întîmplător în clipa cînd am rostit ordinul.
Răcnesc către unul dintre paznicii lui Falfar:
— la asta şi arunc-o pe fereastră în grădină cît poţi mai departe. Repede!
