Pe scara întortocheată, luminată slab, urcă doi bărbaţi: comandantul circumscripţiei cincizeci şi opt şi tovarăşul său din maşină. Înspăimîntaţi, locatarii se retrag din calea lor. Miliţianul se freacă la ochi cu batista: mergînd cu o maşină deschisă, vîntul i-a aruncat praf usturător în ei. Aşa cum stă aplecat deasupra cadavrului, ochii îi sînt roşii de-a binelea.
— Ăsta-i un asasinat! spune el, uimit.
Îl las o clipă să se uite bine la mort cu ochii lui injectaţi.
— Îl cunoşti pe acest bărbat?
— Este cel care a adus scrisoarea. Era şi el în cafenea atunci cînd...
— Nu te înşeli?
— Nu.
— Am impresia că nu prea vezi bine!
Îşi şterge colţul ochilor înlăcrimaţi cu tivul batistei.
— Ba da, văd bine – mă asigură el. S-a stîrnit un vîrtej de praf şi...
— Este o baie acolo – îi spun. Du-te şi te spală pe faţă.
Pe urmă o să-mi povesteşti precis cum a fost cu cîrciuma aceea. Mă duc să văd ce se petrece în pivniţă.
La parter îl întîlnesc pe locotenentul Blaha de la secţia de criminalistică cu echipa lui volantă. Strada Sub vii intră în raza lui.
Mă opresc cu el numai pentru cîteva secunde.
Aproape în aceeaşi clipă soseşte şi medicul nostru legist.
— Aha! şi ridică din sprîncene îndată ce mă vede.
— De ce vă miraţi? îl întreb, puţin iritat. Leacul dumneavoastră e admirabil. Dar probabil că am trecut de limita superioară a efectului. Cum s-ar putea prelungi?
— Nicicum! mi-o retează doctorul şi, supărat, face un gest cu mîna. N-aveţi minte! Credeţi că v-am dat ceva care să vă toarne în dumneavoastră un optimism uşuratic? Ceva ce poate fi înghiţit ani de-a rîndul fără să
te doboare? Nici pomeneală! Am ştiut că o să aveţi serios de lucru în noaptea asta. Drogul ăsta e ucigător.
— Exageraţi.
— Ucigător, vă spun! Nu vă mai dau a doua doză.
— Uite ce-i – îl reţin eu – dumneavoastră nu mi-aţi prescris doza întreagă. Trebuia să fie mai puternică.
Tocmai acum trebuie să rezolv o ecuaţie ai cărei termeni nu sînt egali. Dacă mă părăsesc puterile...
— Duceţi-vă la toţi dracii cu ecuaţia dumneavoastră!
Doctorul mă lasă în drum şi se grăbeşte sus pe scară.
Cu el nu se poate vorbi. Simt, într-adevăr, că trebuie să fac un efort ca să gîndesc.
Pînă la ziuă nu mai e mult. Vreau să arunc o privire în laboratorul lui Falfar, apoi să mă întorc la etajul trei şi să întreprind ceva. Reacţia promisă ar putea să tragă o linie peste calculele mele înainte de-a apuca să calculez.
Scara întortocheată coboară cu încă un etaj sub nivelul parterului. Acolo e aprinsă lumina electrică. În uşa deschisă a beciului stă patrula. Pivniţa, împărţită în cîteva compartimente prin grinzi de lemn, e de asemenea luminată. În fund, la nu ştiu ce uşă, se revarsă o lumină
albă atît de puternică, încît becul din tavan pare roşu ca o capsulă scoasă din foc în momentul acela.
Văd o bucată de linoleum prinsă de grinzi, care formează într-un colţ un fel de cabină ermetic închisă.
Este camera obscură a lui Hugo Falfar. Cabina a fost
deschisa cu forţa. Pe tavanul ei e instalat un corp de iluminat puternic, în afară de acesta mai luminează o lampă-reflector cu o tijă tubulară mobilă, înşurubată pe marginea mesei, care are o tăblie subţire, netedă.
Cei trei experţi îmi fac loc. Unul dintre ei spune:
— Puteţi intra fără teamă.
Karlícek cască şi el gura pe-aici. Cu un gest îl poftesc lîngă mine.
— Văd că n-ai nimic de lucru, Karlicek.
— Sînt în cumpănă – răspunde el. Nu ştiu de ce să m-apuc mai întîi.
— Te-ajut eu. Caută circumscripţia cincizeci şi opt.
Karlicek se strîmbă cu dispreţ:
Cincizeci şi opt? E aici după colţ. Am crezut ca ştiţi.
