— Mecanicul Richta şi-a recunoscut la Rath instalaţiile făcute de mîna lui – raportează Skala. E un om care fuge de munca în colectiv şi preferă să se ţie de
escrocherii. A fost destul de greu să scoatem de la el ceea ce ne interesa. Acum, fireşte, chestiunea asta are o importanţă secundară.
Skala se află în faţa mea de cîteva clipe, dar eu nu l-am observat decît acum.
— Vorbeşte mai concis – îi cer.
— Falfar i-a făcut cunoştinţă lui Halik, descoperitorul nebun, cu Richta. Tot el i-a achitat lui Richta cea mai mare parte din comenzile lui Halik. Lui Halik îi trecea în cont cu sută la sută mai mult. Asta era cîştigul lui Falfar de care Halik habar n-avea. Cum se socoteau cu banii între ei Falfar şi Halik, Richta nu ştie. Uneori Falfar şi Halik păreau că se ceartă la cuţite. La vila Rath, Richta n-a fost niciodată. Comenzile executate de el le ridica Halik cu un automobil închiriat sau le încărca Falfar uneori în maşina-i proprie.
Richta spune că Halik şi Falfar i-au rămas datori treizeci de mii de coroane. Cît cîştiga, nu ştie să ne spună, fiindcă nu şi-a făcut niciodată socoteala. Richta pretinde că el nu-l specula pe Halik, dar că Falfar scotea de la el bani cu grămada.
— Lasă-l deocamdată pe Richta să plece – spun eu, nerăbdător. Vedem noi mai tîrziu ce facem cu el.
S-a făcut ziuă. Oboseala, de care uitasem, devine tot mai apăsătoare. Fac eforturi să înlătur ceaţa care-mi învăluie privirea. Reacţia se declanşează rapid. Lupt din răsputeri.
Vin cei doi bărbaţi să le spun ce doresc de la ei. Dar, înainte de a începe, între ei se strecoară o făptură
ciudată, mică şi slabă: e Karlicek.
— Avem ghinion – strigă el, amărît. Familia miliţianului e la ţară, undeva prin Sumava.
— Dracu să vă ia! gem eu.
— Dar am pentru dumneavoastră şi o veste mai bună
– spune Karlicek – am cules-o de jos. Porniseră cu ea
încoace, foarte zgomotoşi. I-am oprit şi pot să v-o anunţ
eu mult mai discret.
— Grăbeşte-te!
Karlicek întinde gîtul, privind prin uşa întredeschisă
din apartament.
— E în încăperea din fund – mormăi eu.
Karlicek îşi apropie capul de mine. Vorbeşte aproape«
în şoaptă, dar desluşit.
— Maşina P-37035 s-a găsit! Se află în garajul din strada Italska, în Vinohrady, la spălat. Proprietarul a dus-o acolo ieri dimineaţă. A dat ordin să fie spălată şi unsă. Trebuia s-o ia încă de la amiază. Trebuie să vă
raportez că la garaj aşteaptă o patrulă civilă alcătuită
din doi oameni pentru a putea interveni cînd va apare proprietarul maşinii.
Simt un junghi neplăcut în măruntaie şi o slăbiciune în mîini şi picioare. Respir sacadat. Mă ameninţă o amorţeală fizică şi psihică. Fac tot ce pot ca să mă
stăpînesc.
— Aşteaptă zadarnic acolo – rostesc eu anevoie.
Karlicek mă priveşte ca şi cum ar vrea să-mi pătrundă
gîndurile pînă in adînc, apoi zice:
— Se înţelege. Omul n-a făcut decît să-şi ascundă
maşina drăcească de noi. Povestea cu scrisoarea e o înşelătorie. Falfar nu putea să plece aseară cu automobilul de la circa cincizeci şi opt, fiindcă
automobilul era încă de dimineaţă la garaj pentru toaletă.
Doi bărbaţi, alături de care firavul Karlicek pare un pitic, aşteaptă ordinele mele.
Le dau.
Intru în apartament. Mi-e greu să-mi mişc picioarele şi trebuie să am grijă să nu mă pocnesc cu umerii de uşă. Mortul nu mai e acolo. În aşa hal mi-a slăbit atenţia, încît nici n-am văzut oamenii care l-au ridicat.
Mă aşez într-un fotoliu. Aşa mi-e mai bine. Cred că n-aş mai fi în stare să stau în picioare nici cinci minute.
Cei doi oameni ai noştri intră în încăperea din fund ca şi cum ar avea treabă acolo. Dacă miliţianul va face un pas, ei se vor repezi asupra lui.
Karlicek îmi face un semn încurajator.
— Trimiteţi-mi aici pe comandantul secţiei de miliţie!
