Arma ucigătoare nu-i pe nicăieri.
Dincolo de fereastră încep să mijească zorile.
Comandantul circumscripţiei se află în încăperea din fund. Mă aşteaptă. Nu-i singur, bineînţeles. Acolo lucrează echipa volantă. Nu mă simt chiar foarte bine.
Fruntea mi se umezeşte de sudoare şi picioarele îmi tremură. Mă simt slăbit. Mă aşez în fotoliu şi urmăresc activitatea doctorului. Cu ajutorul celor de faţă, doctorul scoate haina mortului. Trebuie să vadă dacă pe corp nu există vînatăi sau răni. Căptuşeala smulsă cu brutalitate ar putea să însemne ceva. Dar pentru mine toate acestea demonstrează doar încercarea de a înlătura
urmele. Numai că, în ce măsură, o firmuliţă de croitor poate constitui o dovadă tot atît de concretă ca, de pildă, o verighetă?
Fac prinsoare pe orice că acolo a existat o firmă a croitorului şi că a trebuit să existe un motiv deosebit pentru a fi smulsă.
La întrebarea mea primesc un răspuns satisfăcător şi totodată neliniştitor, într-un fel cu totul neaşteptat.
În clipa aceasta, sacoul se află în mîinile lui Trepinsky. Îl cercetează pe toate părţile el şi locotenentul Blaha. Doctorul desface cămaşa mortului. Văd ceva la ea. Mă ridic din fotoliu şi mă las în genunchi ca să văd mai de aproape. Nu mă înşel. În dreptul umerilor cămaşa e mototolită pe o porţiune îngustă. Aceste fîşii mototolite se văd parţial şi pe piept, şi pe spate.
— Ce e? întreabă doctorul, bosumflat.
Nu răspund. Cercetez cureaua. Pantalonii cu care e îmbrăcat mortul sînt aşa fel cusuţi ca să poată fi purtaţi fără bretele. Şi totuşi locurile unde e mototolită cămaşa de zefir par să fie o dovadă că omul purta bretele. Şi aici nu-i nici urmă de bretele.
Îi fac semn lui Trepinsky. Ieşim amîndoi pe culoar.
— Este vreun costum în dulapul lui Falfar? îl întreb eu.
— Sînt cîteva.
Îmi şterg fruntea cu batista. În casă e zăpuşeală.
Respir greu.
— Comparaţi-le cu sacoul pe care l-aţi scos de pe mort. Vedeţi dacă nu cumva provin toate de la aceeaşi firmă. Clienţii nu-şi schimbă cu plăcere croitorul. Poate că haina cu căptuşeala smulsă e tot a lui Falfar.
Procedează în aşa fel ca să nu priceapă nimeni ce faci.
Urmele bretelelor îţi sugerează în mod firesc bănuiala cumplită că asasinul şi-a îmbrăcat victima, după crimă, cu propriile lui haine, iar pe-ale mortului le-a luat el.
Schimbul a fost posibil deoarece amîndoi bărbaţii sînt de aceeaşi statură. Motivul schimbului pare limpede: înainte de a fi ucis, mortul nu purta un costum civil, fiindcă altfel n-ar avea nici un sens ca asasinul să
schimbe un costum civil cu altul tot civil.
Doctorul pleacă grăbit. O clipă însă îl mai văd printre noi.
— Doctore – strig în urma lui – să ştii că nu ne grăbim să transportăm cadavrul.
— Cum doriţi! îmi răspunde el peste umăr. Oamenii aşteaptă jos!
Nu s-a oprit nici o secundă. Nu mai vrea să aibă de-a face cu mine şi eu aş avea neapărată nevoie de ceva care să mă redreseze, chiar dacă ar trebui să plătesc cu o reacţie dintre cele mai cumplite.
Nu mai sînt stăpîn pe judecata mea. Mă simt ca într-un vis. Dar nu vreau să se îndeplinească prorocirea lui Falfar, şi anume că în lupta cu el voi fi înfrînt. Ce-a spus Karlicek? Că nu mă poate ameninţa decît explozia unei mine cu întârziere. Falfar cel negru a hotărît să-mi joace un renghi, de o îndrăzneală dementă. Acum nu mai e negru. A folosit nu ştiu ce preparat chimic şi părul i s-a mai deschis puţin la culoare. Cu un an înainte şi-l vopsise într-un negru drăcesc.
N-a bănuit că azi împrejurările îi vor fi mai puţin favorabile. N-a bănuit că mă va găsi înconjurat ae un mare număr de oameni inteligenţi, că va nimeri tocmai în tumultul pregătirilor. Era convins că va rămîne singur cu mine, în apartament sau la birou, că mă voi lăsa prins de scrisoare, iar el, între timp, îşi va aşeza pe undeva maşinuţa lui infernală, după care ispravă, va pleca liniştit. M-ar fi lăsat s-o citesc pînă la capăt numai ca să poată vedea ce găgăuţă sînt, şi puţin după aceea sau, mai bine zis, chiar atunci, să mă vadă zburînd în aer cu scrisoare cu tot.
Deoarece planul nu i-a reuşit, a preferat să dispară.
Stă şi aşteaptă frămîntîndu-se cum să scape. Sau e atît de îndărătnic, încît nu vrea să renunţe încă la intenţiile lui. E un dement. Oare ce-are de gînd să facă dacă îşi dă
seama că a căzut în cursă? Probabil că are la el vreo mină. A deschis geanta de la şold, ca să-şi caute carnetul de amenzi.
Locatarii îl cunosc. Dar, fireşte, uniforma schimbă cu desăvîrşire înfăţişarea exterioară a omului. Cui să-i treacă prin cap că domnul Falfar va apare în casă în calitate de comandant al circumscripţiei de miliţie. Părul lui are altă nuanţă. Faţa şi-a ascuns-o discret cu batista, fiindcă, chipurile, vîntul i-a zvîrlit praf în ochi.
Să-l luăm, de pildă, pe bătrînul domn Kostler de la parter. Dacă l-aş întreba dacă-l recunoaşte pe domnul Falfar, o clipă s-ar holba la el înainte de a rosti vreun cuvînt. Falfar şi-ar da seama mult mai repede decît el cum stau lucrurile. Totul ar sări în aer. Ar fi singura soluţie ce i-ar mai rămîne negriciosului.
Nebunul latent care acţionează şi procedează ca un om raţional este o cumplită calamitate a naturii.
Îl opresc pe Loubal.
— Alege doi oameni voinici şi îndemînatici – zic. Le spun eu însumi ce trebuie să facă.
Îl aştept pe Karlicek. Pe soţia comandantului de miliţie n-o voi pune faţă în faţă cu omul în uniformă, lucrurile s-ar petrece în acelaşi fel ca şi cu bătrînul Kostler. Nu.
Femeia îşi va recunoaşte bărbatul în omul ucis.
— Chemaţi oamenii să ducă cadavrul jos pe culoar –
ordon.
Deodată în faţa mea apare Skala.
Mă reazem de balustradă. Nu mi-e bine.
