Şi băiatul ăsta e atît de formidabil, încît mai poate spune:
— Execut!
Fără să şovăie, ia cutia din poala mea şi din două
salturi ajunge la fereastră. Dar se retrage un pas înapoi ca să-şi la avînt. Toate mişcările acestea mi se par nespus de încete. Strîng convulsiv braţul fotoliului ca să-mi păstrez calmul. Drogul doctorului mi-a sfîşiat nervii în zdrenţe.
— Retrageţi-vă! strigă aruncătorul către mine.
În sfîrşit, cutia infernală aruncată de o mînă puternică
zboară cu violenţă pe fereastră. O clipă prinde lumina soarelui care răsărise cu puţin înainte şi străluceşte mat. Apoi nimeni nu mai mişcă, nimeni nu mai suflă.
Era destulă vreme. Nu se aude nici o explozie. Un minut.
Două...
— Înapoi de la fereastră, voi de-acolo! spune Trepinsky cu răceală.
Soarele vesel se ridică strălucitor, ca şi cum după o noapte adîncă ar vesti coborîrea liniştii calde. Nori plutitori se adună în grămezi uriaşe alb-aurii şi rămîn pe loc.
Dar în mine arde un foc. Nesuferitul de doctor a avut dreptate. Mi-e foame şi sete, îmi bate inima, simt o chinuitoare durere de cap şi o înţepeneală în tot trupul.
Falfar îngenunchează în faţa mea. Se apleacă atît de tare, că aproape atinge podeaua cu fruntea.
Mi-e tare silă de el.
Îl caut cu privirea pe Loubal.
— Închisoare preventivă! rostesc eu şi mă aud de parcă ar vorbi altcineva. Celulă grea. Paza permanentă!
Aşteaptă alte indicaţii. Predau deocamdată comanda.
Las capul pe spate, mă reazem de fotoliu şi închid ochii.
Aştept explozia? Nu. Nu mă mai interesează. Pe un teren pustiu nu poate să pricinuiască pagube serioase.
Totul e în ordine.
Totuşi explozia nu s-a produs. După cum mi s-a relatat mai tîrziu, Hugo Falfar s-a mirat cel mai mult.
13
După trei zile sînt iarăşi sănătos tun. Despre drogul doctorului nici nu vreau să aud.
Cer să mi-l aducă pe Falfar.
De bună seamă că nu mai poartă uniformă. S-a liniştit, e aproape cinic. Are o privire vanitoasă, dacă nu mîndră; altfel, fizionomia lui este a unui om despre care n-ai putea spune niciodată că a săvîrşit atîtea crime. Nu şovăie în faţa noastră, deşi sîntem destui. Colonelul, Loubal, Trepinsky, Skala, reprezentantul procuraturii, grefierul, gardienii...
Recunoaşte nesilit că el e autorul scrisorii. Nu neagă
intenţia de a mă ucide. Adaugă numai că n-ar fi ezitat să
moară o dată cu mine. Prin aceasta şi-ar fi dovedit superioritatea. Spune:
— În acest scop l-am atras pe miliţian în apartamentul meu. Pretextul a fost destul de naiv. Mi-aţi fi putut atribui şi dumneavoastră altele, cu zecile. Îmi pare rău, dar politica mea personală cerea această jertfă.
Găsiţi justificarea acestui fapt în scrisoarea mea. Acolo am expus lucrurile în mod convingător. Recunosc totul, fiindcă, oricum, mi-aţi putea-o demonstra cu probe. Prin urmare, vă cruţ eforturile.
E nebun sau se preface?
Avea cu sine o avere întreagă de dolari. Îmbrăcat în uniforma care îl îndreptăţea să acţioneze în consecinţă, în noaptea aceea ar fi putut opri orice maşină i-ar fi convenit, ar fi silit şoferul să urmărească un infractor inexistent şi pe urmă ar fi scăpat de şofer cum ar fi crezut de cuviinţă. Maşina ar fi folosit-o apoi pentru a se îndrepta spre graniţă. Spera ca uniforma să-i uşureze situaţia.
Acum ridică din umeri.
— O maşină străină n-ar fi fost suspectă, bineînţeles –
spune el cu un fel de resemnare. Propriul meu automobil, da. De aceea l-am lăsat în garaj şi m-am amuzat sincer de eforturile dumneavoastră de a-l găsi.
Mă căutaţi şi eu eram în faţa dumneavoastră.
Recunoaşteţi că planul·meu a fost admirabil. Din păcate a eşuat şi cu mine s-a sfîrşit. Legile sînt dictate de forţă
şi dumneavoastră sînteţi acum cei mai tari. Nu cred că
am făptuit ceva atît de cumplit. Am luat viaţa cîtorva oameni, asta-i tot. Pînă în ultima clipă, nici unul n-a ştiut ce-l aşteaptă. Fără îndoială că pe ei nu i-a deranjat.
Au fost scutiţi de groaza morţii. N-am chinuit pe nimeni.
