fac unele regrupări şi secţionări, fireşte, fără să alterez sensul şi desfăşurarea lucrurilor, sînt convins că va rezulta o succesiune de imagini mai ordonată şi mai continuă a acestei întîmplări, cu adevărat ciudată.
Şi acum, iată:
Jaroslav Lenk, de 27 ani, lucrător în cadrul organelor Securităţii de Stat, cu gradul de sublocotenent, însărcinat cu probleme speciale (amănunte mai precise cu privire la încadrarea lui nu trebuiesc menţionate),
necăsătorit (ceea ce pentru noi e important), cu locuinţa în Praga XII, dar în vremea aceea (noiembrie 1951), internat la spital, a declarat următoarele:
„În ziua de 27 iunie 1951, la orele opt dimineaţa, am primit ordin să mă anunţ pentru orele douăsprezece la amiază, cu o scrisoare confidenţială, la tovarăşul Budinsky de la Banca Naţională. Ce sarcină îmi revenea, nu ştiam încă. Pe Frantisek Budinsky, unul dintre funcţionarii cu munci de răspundere ai Băncii Naţionale, nu-l cunoscusem încă.
Potrivit ordinului, eram în uniformă, înarmat cu o armă automată şi cu un pistol de serviciu.
În biroul directorului Budinsky am cunoscut trei bărbaţi care mă aşteptau. Unul dintre ei era de asemenea înarmat, subofiţerul Vrana, şi el lucrător la Securitate. Mi s-a prezentat ca unui comandant. Ceilalţi doi erau funcţionari ai băncii, oameni de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, cu o atitudine gravă, arătînd un respect exagerat. Aveam impresia că sînt conştienţi de importanţa sarcinii şi că fuseseră anume aleşi, ca fiind deosebit de capabili şi oameni de încredere.“
Trebuie să adaug o observaţie. Chiar numai din aceste rînduri probabil că vă daţi seama ce am de gînd să fac cu procesul-verbal. Sigur că Jaroslav Lenk n-a descris pe nimeni în depoziţia lui, de asemenea că nimeni nu l-a întrebat asupra unor amănunte care erau bine cunoscute şi fără ajutorul lui. Îmi voi permite ici- colo unele completări, bineînţeles din dorinţa cinstită ca în această recapitulare să nu se strecoare lipsurile de care am vorbit.
„Numele lor – continuă Jaroslav Lenk – erau Sramek şi Vojtif.“
Şi iarăşi o observaţie. La primul interogatoriu, la 6
noiembrie 1951, pacientul Jaroslav Lenk a răspuns cu mari dificultăţi. Cu greu rostea o frază coerentă. Dacă
veţi avea impresia că depoziţia lui are un curs limpede, să ştiţi că e vorba de aceeaşi bine intenţionată
completare.
„Potrivit ordinului – declară Jaroslav Lenk mai departe
– am verificat identitatea lui Vrana, Sramek şi Vojtif (din buletinele lor de identitate şi din scrisorile lor de acreditare), am revizuit starea armelor lui Vrana, m-am uitat de asemenea la pistoalele cu care erau înarmaţi funcţionarii Sramek şi Vojtif. Pe urmă, ca şef al acestui grup, am declarat că nu văd nici o defecţiune.
Directorul Budinsky ne-a condus apoi pe toţi patru în trezoreria subterană, la casele de bani. Acolo ne mai aşteptau doi oameni: directorul trezoriei, Rerich, şi un funcţionar în uniformă. Nu cunosc funcţiile precise pe care le ocupau.
M-am informat asupra amănuntelor sarcinii mele. Ea consta în asigurarea fără primejdii a transportului a douăzeci de milioane de coroane în bancnote de cîte o mie. Erau hîrtii noi şi urmau să înlocuiască banii vechi uzaţi şi retraşi treptat din circulaţie. Sarcina mea urma să se sfîrşească în clipa cînd transportul era preluat de funcţionarii băncii din Bratislava.
Amîndoi directorii deschiseră împreună o casă de bani mare, blindată. În ea se aflau aşezate straturi-straturi şi legate cu banderole pachetele de cîte o mie. Transportul pentru Bratislava era depozitat aparte în casa de bani, şi anume în două sute de pachete. Directorul trezoreriei le-a luat unul cîte unul şi le-a înmînat lui Budinsky.
Fiecare pachet, cuprinzînd cîte o sută de bancnote de o mie, avea pe banderolă o ştampilă cu trei parafe.
Budinsky cercetă ştampila fiecărui pachet şi controlă
banderolele, sa vadă dacă sînt intacte. Procedă cu grijă
şi luare-aminte, însă fără întîrzieri inutile. Dădea pachetele treptat lui Sramek. Acesta proceda cu multă
atenţie şi foarte demn, ca şi cum n-ar fi avut încredere
în Budinsky. La fel se comportă şi Vojtif, care părea să
nu aibă încredere nici în Sramek. Lua pachetele de la el şi le aranja pe masă, unde, deocamdată, funcţionarul pusese o lădiţa prevăzută cu două broaşte; lădiţa măsura cam 70 cm în lungime, era înaltă de 40 cm şi lată de 50 cm.
Amîndoi directorii au închis casa de bani şi s-au apropiat de masă. Pachetele cu bancnote de cîte o mie au fost din nou numărate. Apoi Vojtif, sub privirea atentă a celorlalţi, începu să numere bancnotele din pachete. O făcea rapid, concentrat, cu o figură liniştită, aproape rece. Sramek, păzit de cîteva perechi de ochi, punea în lădiţă fiecare pachet numărat. Le aşeza acolo ca pe nişte cărţi în bibliotecă.
Această procedură, în timpul căreia încordarea nu a slăbit nici o clipă, a durat destul de mult. Nici pentru tovarăşul Vrana, nici pentru mine nu sosise încă ceasul datoriei. Nu puteam decît sa privim cu răbdare. După o vreme, Sramek îl înlocui pe Vojtif la numărat. Pachetele puse în lădiţă au fost din nou numărate şi capacul, în sfîrşit, închis. Cele două broaşte pocniră, iar Vojtif şi Sramek luară fiecare cîte o cheiţă.
Un subaltern veni cu un rulou de banderolă lucioasă, pe care începu să o treacă îndemînatic prin verigile montate pe lădiţă.
Deşi asistam pentru prima oară la lucruri de acest fel, am avut impresia precisă că totul se desfăşurase într-o perfectă ordine.
De la distanţa la care mă aflam nu puteam să disting cifrele şi literele seriilor de pe bancnote, de altfel nici n-aveam motiv s-o fac. N-a vorbit nimeni cu mine despre asta, aşa încît nu ştiu nimic.
Vojtif şi Sramek au rămas inaccesibili şi taciturni.
Milioanele, care de mulţi ani le treceau prin mîini, făcuseră din ei un fel de fiinţe superioare care priveau de
sus patimile stîrnite de bani. În sinea mea, i-am numit profesionişti cinstiţi.
Desigur că am vorbit adesea cu Jaroslav Lenk, chiar şi mai tîrziu, adică după ce îşi redactase prima depoziţie.
Abia după aceea a putut să-şi exprime mai concret impresiile şi observaţiile, din care selectez cîteva şi le includ aici pentru o mai bună prezentare a faptelor.
„Casetele cu bancnote – spune Jaroslav Lenk – se plumbuiesc cu un cleşte special. A făcut-o, prin urmare, Budinsky. În momentul în care a isprăvit, începea datoria noastră de a străjui banii. Lădiţa cu cele douăzeci de milioane era aproximativ mică. În mod obişnuit, casetele sînt construite pentru optzeci de milioane, după cum ne-a spus Budinsky.
Funcţionarul subaltern a luat-o fără a se opinti. Vrana şi cu mine am ieşit în curte împreună cu el. Acesta a depus lădiţa într-un automobil mare. Eu şi cu Vrana ne-am aşezat în maşină, cu lădiţa între noi. După o clipă, au venit Vojtif şi Sramek, însoţiţi de cei doi directori. Au ocupat scăunelele din faţa noastră. Directorii şi-au luat rămas bun de la noi, scurt dar cordial. Şoferul, care-şi cunoştea datoria, puse maşina în mişcare. Era un
«Mercedes» închis, de şase cilindri, cu caroseria blindată, şi n-avea nimic deosebit. Acelaşi şofer mergea cu ea de patru ani, fiind în serviciul Băncii Naţionale.
Vrana şi cu mine aveam cîte două pachete de ciocolată, ceva prăjituri, o bucăţică de salam şi un bidon cu ceai. Sramek şi Vojtif aveau servietele doldora de mîncare şi nişte termosuri mari.
Urma să călătorim cu un tren rapid care oprea numai de cîteva ori. Mie şi lui Vrana ne era interzis să părăsim transportul. Vojtif şi Sramek puteau să coboare din tren în staţii. Pe tot parcursul, eu şi tovarăşul Vrana răspundeam de transport.
