aproximativ moderată, pe care semnalizarea nu-mi permitea s-o depăşesc. Deodată...“
Şi aşa mai departe.
Mecanicul a scăpat cu cîteva contuziuni mai serioase şi cu fractura braţului stîng. Mai grav a fost rănit fochistul, care, din pricina şocului, şi-a rupt trei coaste, şi-a sfîşiat musculatura umerilor şi a suferit arsuri de gradul doi.
Vagoanele de clasă erau ocupate de călători într-o proporţie de două treimi. Din fericire nici unul n-a fost ucis în acest accident.
Tuturor răniţilor li s-a dat grabnic ajutor.
Şi cei răniţi, şi cei care au scăpat teferi au fost interogaţi şi înregistraţi după legitimaţiile lor, nu numai pentru necesităţile administraţiei căilor ferate, dar şi pentru eventualele noastre interese. Printre ei s-au găsit şi doi cetăţeni care se ocupau cu comerţul ilicit, dintre care unul s-a ales cu fractura osului nazal şi, după
accident, a pornit bandajat spre locul de anchetă.
Deocamdată, acesta era singurul rezultat.
Cei doi însoţitori din primul vagon de persoane s-au străduit din răsputeri să menţină ordinea în primele clipe de zăpăceală. Unuia dintre ei îi sîngera o rană pe obraz, al doilea avea lovituri pe tot corpul, iar uniforma atîrna pe el aproape în zdrenţe. Amîndoi şi-au păstrat calmul.
Hotărîţi, au organizat primul ajutor, alcătuind din călătorii rămaşi teferi brigăzi sanitare. Acţionau conştienţi de faptul că nu e vorba de un simplu accident de tren. N-au îngăduit nimănui să se depărteze sau să
se apropie. Cum îşi îndepliniseră bine datoria, nu se putea bănui că vagonul poştal a fost atacat din vagonul în care se găseau ei.
După explozie, un mare ajutor au dat şi cei doi gardieni care ştiau doar că vagonul poştal duce o încărcătură de importanţă naţională. Conductorul trenului se odihnea în clipa accidentului într-un
compartiment mic, gol, din penultimul vagon. Şedea pe bancă cu picioarele sprijinite pe marginea băncii din faţă. Această poziţie se recomandă ca fiind cea mai potrivită în cazul unei ciocniri, dacă, fireşte, s-ar şti dinainte.
Conductorul a putut-o verifica. N-a fost rănit de loc.
Un al doilea conductor a păţit-o însă. Se găsea în uşa glisantă a compartimentului, discutînd cu pasagerii, cînd trenul s-a oprit brusc şi uşa s-a închis din cauza vitezei de aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră. Uşa l-a izbit în şold, dar nu l-a rănit prea grav. A participat şi el, cu toată abnegaţia, la operaţiile de salvare, considerînd că aceasta este o datorie, şi nu s-a oprit pînă cînd a leşinat.
Cînd am ajuns, în sfîrşit, la locul accidentului, era oarecum linişte. Toţi călătorii – a căror identitate fusese stabilită, după cum am mai spus – au fost transportaţi încă înainte de căderea serii, cu un tren special, la destinaţie, alţii cu maşini sanitare sau alte vehicule. Din direcţie opusă a venit în urma trenului 2316 un tren tehnic auxiliar cu o macara. Deocamdată nu făcea decît să aştepte şi să lumineze.
Transportul pe linie era întrerupt pentru cine ştie cîtă
vreme. Fusese interzisă curăţirea terenului înainte de terminarea unei expertize amănunţite şi, în cazul respectiv, o asemenea operaţie putea să dureze mult timp. Neliniştea pricinuită de haosul care ameninţa transporturile se putea citi foarte bine pe chipurile membrilor comisiei căilor ferate.
Am primit raportul. De o parte şi de alta a liniei ferate păzeau înşiruiţi lucrători din organele de Securitate, în spatele lor se grămădea o mare mulţime de curioşi ce forfoteau de colo-colo. Am dat ordin să fie invitaţi să se îndepărteze.
În afară de maşinile Securităţii, rămăsese acolo un automobil al „Salvării* şi un furgon pentru transportat morţii. Amîndouă maşinile stăteau înşirate lîngă taluzul scund. În „Salvare“ aştepta un medic de la căile ferate; nu mai era un om tînăr şi, în clipa aceea, părea foarte obosit. S-a alăturat şi el grupului numeros, alcătuit, în afară de cei ce mă însoţeau, şi din membrii comisiei căilor ferate, din comandantul grupului de gardieni, din cei doi gardieni însoţitori, din şeful de tren, experţi din diferite sectoare, atîţia cîţi putuseră să sosească, şi din doi paznici de cale.
Dinspre răscrucea apropiată pe care linia ferată o făcea cu o şosea mică, un alt automobil venea săltînd peste cîmp, aruncînd înainte-i fîşii de lumină ce tremurau din pricina hurducării maşinii prin hîrtoape.
Dinăuntru a coborît o comisie a Ministerului de Interne, alcătuită din patru persoane.
Întinderea din jur se îneca în întunericul care părea şi mai adînc din cauza reflectoarelor ce luminau locul catastrofei cu fascicole late de raze ce se încrucişau. Dar un morman înfricoşător acoperit cu pleduri, cu perdele de la ferestrele vagoanelor, in sfîrşit, cu tot ce s-a găsit la îndemîna, rămînea într-o semiobscuritate discretă.
La cererea mea, unul din reflectoare a fost îndreptat în aşa fel, încît să lumineze puternic locul acela. Apoi păturile au fost date la o parte.
Explozia din vagonul poştal avusese urmări îngrozitoare. Subofiţerul Vrana avea capul retezat.
Trupul, cu uniforma aproape în întregime arsă, fusese aruncat între şine prin peretele din faţă al vagonului spart. E foarte probabil să fi ricoşat în tenderul maşinii, care se desprinsese de la locul lui.
Sramek fusese sfîrtecat. Bucăţi din trupul lui zburaseră prin acoperiş şi se împrăştiaseră în toate părţile. Focul nu-l atinsese aproape de loc.
Trupul lui Vojtif zăcea strivit într-un colţ, în apropierea locului unde, după depoziţia de mai tîrziu a lui Jaroslav Lenk şi după urmele neînsemnate pe care le-am găsit, se afla lada cu cele douăzeci de milioane.
Prin eforturile supraomeneşti ale celor doi gardieni însoţitori, Vojtif a fost scos de sub o traversă prăbuşită, unde flăcările îl cuprinseseră ca într-un cuptor. Avea pieptul zdrobit cu desăvîrşire şi, pe deasupra, picioarele fracturate, aşa că încercările de a-l salva au fost zadarnice.
Sublocotenentul Lenk a fost găsit la o depărtare de şase metri de vagon. Zăcea, se spune, pe o bucată din peretele lateral, cu ţeasta sfărîmată. Un drug de fier de la fereastră îi pătrunsese în spate şi-l rănise la şira spinării.
„Aşadar, în primele clipe, doi răniţi mortal – după cum se exprimase acel doctor obosit, rămas pe loc din devotament. Unul abia mai dădea semne de viaţă cînd am sosit. Pe el l-am ridicat primul. Nu m-aş mira să fi murit pe drum.“
Dar am fost informat prin radio că, deocamdată, Jaroslav Lenk nu murise. La spitalul unde a fost dus s-a constatat rănirea creierului, a regiunii cervicale şi leziuni interne. Doctorii nu-şi puteau îngădui o operaţie complicată, care, deşi utilă, era extrem de riscantă.
Singura masă cu instalaţii Roentgen şi unicul chirurg care s-ar fi încumetat să facă operaţia se aflau pe vremea aceea la Praga. Şi Jaroslav Lenk a fost transportat acolo cu avionul. Nimeni nu mai credea că
va scăpa cu viaţă.
Am lărgit careul în care indezirabilii n-aveau voie să
intre. Ne lipsea lumina zilei ca să putem cerceta împrejurimile presărate cu resturile exploziei. Am recomandat, aşadar, pentru intervalul de timp cît mai
rămăsese din noapte, o activitate care să poată fi îndeplinită în siguranţă şi fără nici un fel de scăpări.
De pildă, am pus să se caute armele cu care fusese echipat personalul vagonului poştal. Aveam, bineînţeles, la dispoziţie şi numerele acelor arme.
Le-am găsit destul de repede. Arma automată a lui Vrana, grav deteriorată, se afla aproape de locul unde se prăbuşise trupul lui decapitat. Tocul cu pistolul de serviciu mai atîrna încă de centironul ars, în cîteva locuri topit şi lipit cu totul de trupul lui, încît la atingere se destrăma. Amîndouă armele erau în regulă – dacă ne putem exprima astfel – adică erau încărcate şi cu piedica pusă.
Pistolul lui Vojtif, descoperit în colţul vagonului, explodase de căldura focului. O dovedeau urmele găsite pe trupul lui. Starea rămăşiţelor pistolului dovedea neîndoielnic că nu se trăsese cu el.
