ţinem seama de ancheta de la kilometrul 286.
Cele douăzeci de mii de bancnote transportate în vagonul poştal formau o serie completă, purtînd iniţialele C-L.
După explozie nu ne îndoiam cîtuşi de puţin că
această serie fusese distrusă în întregime.
— Poate fi oarecum uşor înlocuită cu alta – a spus adjunctul, care, împreună cu Budinsky se pregăteau de plecare, ca să informeze personal forurile superioare –
numai că această distrugere totală ar trebui să fie confirmată cu toată certitudinea.
Am răspuns:
— În douăzeci şi patru de ore veţi avea în mînă
procesul-verbal iscălit cu deplină răspundere.
Călătoria cu drezina, de la staţia de cale ferată destul de depărtată, pînă la kilometrul 297,3 era mai lesnicioasă decît cu automobilul pe drumeaguri lăturalnice, pline de hîrtoape şi gropi. Dar, bineînţeles, emoţia încercată în acea noapte la kilometrul 286 nu era de loc plăcută. Ministrul adjunct, mişcat de soarta tinerei necunoscute, se interesa de împrejurările crimei mai mult decît de cele douăzeci de milioane.
Dintre cei cinci membri ai grupului de cercetări din Praga cel mai important era, cu siguranţă, tocmai al cinci-lea: un omuleţ tînăr, scund de statură, cu ochelari cu multe dioptrii din dosul cărora priveau doi ochi albaştri. Era simpatic. Raporturile lui cu ceilalţi îl arătau a fi spectator sau agent de legătură. Aveai impresia că
era invitat, cu diferite prilejuri, tocmai ca să înveţe.
Ceilalţi îi spuneau prietenos „Karlicek“. Karel era numele lui de familie, nu de botez. Cine ştie ce gîndeau oamenii, că-l strigau aşa. Poate îl îndrăgeau aşa cum îndrăgim un om deştept, omniprezent şi totuşi discret şi modest, a cărui nepricepere nu trebuie să ne supere. Pe acest Karlicek mi l-a trimis Skala, şeful grupului. Karlicek, clipind din ochi – era un tic al lui – mi-a spus:
— Nimeni n-a lovit-o pe nefericita asta... Zic şi eu aşa, într-o doară. A fost numai împuşcată. Pesemne că-i de pe undeva din apropiere; e îmbrăcată cu o rochiţă
uşoară, de vară. Arată ca un copil de la oraş. Pe aici, prin împrejurimi, trebuie să fie vreun orăşel. N-are nimic asupra ei, criminalul i-a luat tot, împreună cu bicicleta.
Se aflau de faţă şi ministrul adjunct, şi Budinsky pe cînd el vorbea.
— Ce bicicletă? am întrebat eu.
— O bicicletă oarecare – a răspuns el, clipind din ochi
– una veche. Pe tălpile pantofilor am găsit zgîrieturi de pedale cu marginile dinţate, din acelea fără cauciuc. În felul ăsta am şi început să aflăm cîte ceva despre criminal. De cealaltă parte a terasamentului, deci la dreapta, dacă privim in direcţia în care mergea trenul, grîul e culcat la pămînt. Cineva s-a tolănit în el. Şi pe răzor sînt cîteva urme de cauciucuri.
Secţia de criminalistică începuse bine. Înainte de a ne termina treburile, Karlicek mi-a adus şi alte informaţii.
Autopsia stabilise că glonţul de calibrul 7,65, fără nici o îndoială dintr-o armă automată, a fost tras din imediata apropiere a frunţii. S-a oprit în partea posterioară a craniului, a fost extras şi trimis la analiză microscopică.
Nu s-au găsit urme de luptă sau de violenţă. Medicul legist însă a constatat ca fata ucisă era însărcinată
aproape în trei luni.
— S-au şi dus după un pădurar însurat – spuse Karlicek.
— Ar însemna – am spus eu – că asta este totuşi o afacere separată, care nu are nimic comun cu catastrofa trenului.
— Poate – zise Karlicek, ridicînd uşor din umeri.
Numai că bănuiesc că fata moartă a fost trasă în tufiş de doi oameni, nu de unul.
— Doi?
— Eu cred că doi – şi Karlicek clipi iar, ascunzîndu-se parcă. O treabă ca asta nu putea fi rezolvată numai de amantul însurat.
— Ce te face să crezi că erau doi?
— Fata avea braţele date în lături — răspunse Karlicek. Dacă ar fi tîrît-o un singur om, braţele ar fi fost unul lîngă celălalt.
Aceasta putea fi o observaţie preţioasă sau numai un fel de fantezie detectivă, literară. M-am uitat mai atent la Karlicek.
Ca şi cum ar fi îndurat greu tăcerea mea, el adăugă:
— Asta ar putea fi a doua cheie a misterului. Pe cealaltă, mi se pare c-o aveţi: e cheia franceză.
Am avut impresia că clipeşte cu oarecare ostentaţie.
Despărţindu-mă de el, i-am spus că aş vrea să aflu rezultatele anchetei sale.
— Noi plecăm înainte de căderea serii. Veniţi la Praga şi să ne întîlnim. Făcea această propunere aproape cu entuziasm. Ştiţi, tovarăşe căpitan – mai adăugă el, îngîndurat – dacă s-ar constata că această crimă nu e decît consecinţa unei iubiri nefericite, ar fi pur şi simplu monstruos. Dragostea trebuie să fie bazată pe ceva care depăşeşte simpla legătură fizică, şi acel ceva o consolidează şi o sfinţeşte. Altminteri, rămîne primitivă, dictată de instinct. Dar dacă se va dovedi că în afacerea asta au fost trei şi nu numai doi...
Nu şi-a mai continuat ciudatul monolog, fiindcă l-am expediat, bătîndu-l părinteşte pe spinarea costelivă. În vagonul ce servea drept cartier general, statul-major mă
aştepta cu nerăbdare. Urma să continuăm întocmirea raportului, întrerupt de sosirea lui Karlicek.
În esenţă raportul suna cam aşa:
