Pistolul lui Sramek, de asemenea încărcat şi cu piedica pusă, a fost găsit pe linie, lîngă al treilea vagon.
Fusese ridicat înainte de sosirea mea. Cred mai degrabă
că alunecase de pe acoperişul vagonului o dată cu o bucată însîngerată din haina lui Sramek, care rămăsese acolo.
Arma automată a lui Lenk a fost descoperită în vagonul poştal, parţial distrusă. Acolo se vărsase conţinutul unui mic aparat de stins incendii cu care era înzestrat vagonul.
În bună măsură, locul acesta devenise rezistent la foc, altminteri încărcătorul armei automate ar fi sărit în aer.
Datorită acestui fapt s-a putut constata cu certitudine că nici arma automată a lui Lenk n-a fost folosită, de asemenea s-a mai putut aprecia că, în momentul exploziei, Lenk o avea pe umăr, fiindcă acolo rămăsese o bucată din cureaua ei. Pistolul a fost găsit intact, numai tocul i-a fost smuls. I l-am luat înainte de a-l transporta.
Judecînd după aceste fapte, se poate deduce că în vagonul poştal a fost linişte în tot timpul drumului, iar oamenii n-au avut nici un motiv să folosească armele.
Din cele două chei cu care a fost încuiată lada cu bancnote, am găsit una la Vojtif. A doua nu s-a mai găsit. Au fost descoperite şi o parte din lucrurile personale ale celor patru nefericiţi. Într-o servietă, găsită
la cîţiva zeci de metri de terasament, se aflau trei dintre foile de drum. Pe celelalte a trebuit să le considerăm distruse.
Un singur lucru descoperit nu se prezenta în starea celorlalte, adică nu suferise efectele oarecum fireşti ale exploziei şi deci rămînea inexplicabil. Era o cheie de mărime potrivită, aşa numita „cheie franceză", de tip modern, puţin afumată şi arsă, însă, în mod evident, nouă de tot. Rămăsese înfiptă într-o plesnitură a podelei vagonului poştal, reglată pe măsura unui şurub cam cît trei sferturi din degetul mare.
Reglarea se schimba uşor, însă mi se atrăsese atenţia că în vagonul poştal sfărîmat se prea putea sa se găsească o mare cantitate de şuruburi tocmai de această
mărime. Am avut deci grijă să nu schimbăm reglarea.
În lumina puternică şi piezişă am văzut pe suprafaţa striata a acestei chei franceze noi nişte scrijelituri neînsemnate, ceea ce dovedea ca fusese folosită, probabil pentru a se monta ceva în vagonul poştal.
Am încercat să fixăm cheia pe piuliţa ce fixa grătarul ferestrei al cărei drug îl lovise pe Lenk în coloana vertebrală. Şi cheia s-a potrivit de minune.
Ideea că unul din cei patru membri ai echipei a avut cheia la el şi că a folosit-o în timpul călătoriei părea absurdă. Mai verosimil era s-o fi uitat în vagon cei de la întreţinere. Bineînţeles, de această problemă trebuia să
ne interesăm în primul rînd. Lenk şi Vrana avuseseră
obligaţia să cerceteze interiorul vagonului. Poate că
dăduseră peste cheia cu pricina. Oricum însă, bănuiala că tocmai acest instrument a servit la montarea misteriosului exploziv se impunea de la sine.
Pot adăuga aici, în legătură cu depoziţia lui Jaroslav Lenk, pe care v-am înfăţişat-o, că am avut motive bine întemeiate să nu-l întreb nimic despre cheia franceză la primul interogatoriu. Ceva mai tîrziu am putut să-i pun această întrebare. A răspuns că habar n-avea despre vreo cheie franceză.
La scurt timp după ce şeful echipei de gardieni ne-a adus, în vagonul în care ne instalasem un cartier general improvizat, un pachet de bancnote de cîte o mie, pe jumătate ars, găsit din întîmplare în iarbă, tovarăşul Trepinsky, membru al statului meu major, mi-a anunţat sosirea unei drezine, cu ministrul adjunct şi cu Budinsky, director la Banca Naţională.
Am lăsat la o parte munca de triere, procesele-verbale, relatarea informaţiilor, întrebările şi toate celelalte, nu însă pentru o primire solemnă. Între borna kilometrică
286,0 şi 286,1, aşadar, cam cu unsprezece kilometri înainte de locul exploziei, conducătorul drezinei zărise, într-o frîntură de secundă, o bucată de haină pestriţă
într-un tufiş de lîngă terasament. Unul din farurile drezinei, mişcîndu-se în suport, s-a răsucit niţel într-o parte şi a aruncat lumina oblic spre stînga.
Conducătorul a oprit şi s-a înapoiat cu drezina la locul unde lumina căzuse asupra acelui obiect ciudat. În felul acesta, datorită unei defecţiuni a farului, a fost făcută o descoperire importantă, care, altminteri, cel puţin deocamdată, ar fi scăpat atenţiei noastre.
Persoanele din drezină erau însoţite de un gardian.
Acesta s-a dus să se uite în tufiş şi a rămas acolo de pază.
În acel loc a găsit o fată de vreo şaisprezece ani, moartă. Fusese împuşcată în cap din imediată
apropiere. Asasinul necunoscut o tîrîse în tufiş, unde, după urme vizibile, fusese ucisă.
Medicul nostru legist a pornit fără zăbavă într-acolo şi a declarat că moartea fetei s-a produs în jurul orei optsprezece, deci aproximativ în clipa cînd vagonul poştal al trenului 2316 sărise în aer.
Spre deosebire de starea de tulburare a ministrului adjunct şi a lui Budinsky, eu am fost nevoit să adopt o atitudine obiectivă, fiindcă în asemenea împrejurări nimic n-ar fi fost mai dăunător decît cea mai mică
panică.
— N-avem nici un fel de dovadă – am spus eu – că
această crimă are vreo legătură cu catastrofa trenului.
Ba chiar pare absurd. S-a petrecut la unsprezece kilometri de aici, în afara sferei noastre de investigaţie. E
treaba secţiei de criminalistică, nu a noastră. Ar însemna să-i încălcăm competenţa. Dar coincidenţa acestor două întîmplări, ca timp şi loc, e, fireşte, ciudată. Ambele s-au petrecut pe linia ferată şi în acelaşi timp. Dacă organele locale nu au nimic împotrivă, aş
sesiza secţia de criminalistică din Praga spre a colabora la cercetarea acestui caz.
Nimeni nu s-a împotrivit. Toţi au înţeles că o anchetă
cît mai rapidă şi mai sistematică a întîmplării de la kilometrul 286 poate fi de mare importanţă pentru kilometrul 297,3. Ne vom ocupa de ea ca de un factor funcţional, sau o vom lăsa mai la urmă.
Şi astfel, secţia centrală de criminalistică a trimis cinci oameni, care au sosit cu un tren rapid, cam la patru ore după apelul nostru prin radio.
Deocamdată noi lucram la kilometrul 297,3 fără să
