Oamenii de pe cîmp au reţinut toate amănuntele.
Unul văzuse una, altul alta, şi îşi aminteau. Aproape de
copii a căzut o bucată de tabla răsucită. Pe cîmp au zburat şi cîteva bucăţi de lemn aprins.
Spuneau că s-a văzut bine cum partea din spate a locomotivei, cu tenderul ataşat de ea, a sărit într-o parte, răsturnîndu-se de pe şine. Maşina s-a desprins de tren şi s-a prăvălit cu mare zgomot peste traverse şi pietriş, de-a curmezişul celeilalte linii paralele. Nu mai urma decît să se rostogolească pe taluzul îngust. Dar iată că brusc locomotiva s-a oprit atîrnînd pe jumătate, fiindcă tenderul rămăsese înclinat. Din el ţîşnea un potop de apă, iar cărbunii curgeau de-a valma. Din locomotivă, cu un şuierat ascuţit, scăpau nori mari de aburi.
Din vagonul poştal rămăsese de fapt numai şasiul, înfipt pe linie ca un ciocan uriaş. Bucăţi de podea şi ce mai rămăsese din pereţi ardeau. Acest rest de vagon constituia o frînă puternică pentru garnitura din spatele lui. Două dintre vagoanele următoare intraseră unul în celălalt, aproximativ cu treizeci de grade faţă de axa liniei. Explozia sfărîmase unul din pereţii exteriori ai primului vagon şi îi smulsese o bucată din acoperiş.
Acest vagon ardea şi el. Al doilea se frînsese în două.
Celelalte rămăseseră pe şine, al treilea fusese însă
străpuns de cel din faţa lui şi intrase cu tampoanele în cel de al patrulea vagon. Al şaselea, ca şi următoarele, suferiseră mai puţin.
Vagonul poştal fusese distrus în mod vizibil din interior. Acest lucru a fost confirmat nu numai de depoziţiile martorilor, ci şi de urmele rămase. Comisia de expertiză care a sosit în cea mai mare grabă a făcut ulterior următoarea constatare:
„Centrul exploziei a fost cu certitudine în interiorul vagonului, şi anume în jumătatea lui din faţă.
Amplasarea explozibilului pe traseu sau altundeva în afara vagonului este exclusă cu desăvîrşire“.
La o analiză mai amănunţită a resturilor, s-a ajuns la concluzia foarte probabilă că s-au folosit două materii explozive solide, hexogen şi tritol, numite la noi TRITOLHEXOGEN. Explozivul hexogen, denumit şi T4 sau RDX, adică substanţa chimică organică ciclo-trime-tilentrinitroamină, este un exploziv brizant foarte puternic. A fost deseori folosit de nemţi în timpul războiului, în amestec cu tritol, în muniţii sau la explozive, pentru ca forţa de distrugere să fie mai mare.
Procedeul folosit pentru ca materialul să explodeze nu se poate determina cu precizie. De obicei, acest lucru este posibil numai prin aşa-numitul exploziv de iniţiere, de pildă printr-o capsă detonantă. Printr-o simplă
aprindere se poate provoca explozia, însă în condiţii excepţionale, care aici, evident, nu puteau exista. După
cele constatate, se pare mai curînd că a fost folosită o bombă cu întîrziere, fiind puţin probabil ca cineva din personalul vagonului poştal să fi adus încărcătura direct în vagon.
Întîrzierea e provocată de faptul că acidul sulfuric, al cărui debit e controlat de un ventil, dizolvă peretele despărţitor şi pătrunde în conţinutul format din clorat de potasiu amestecat cu zahăr. Cloratul de potasiu cu zahăr se aprinde, determină aprinderea capsei de iniţiere şi provoacă astfel explozia.
Dar nu-i exclus să se fi folosit alt procedeu de întîrziere, de pildă, un mecanism de ceasornic. Explozia putea fi obţinută şi fără un procedeu de întîrziere, vom vedea mai tîrziu în ce fel.
Cantitatea de exploziv se poate aprecia de la unu pînă
la două kilograme. Explozia a avut loc într-un spaţiu relativ închis, cu un volum de aproximativ 30—35 metri cubi. Practic, spaţiul poate fi considerat închis, cu toate că, după depoziţia însoţitorului trenului, una din ferestrele compartimentului fusese deschisă. În imediata
apropiere a centrului exploziei, presiunea formată a fost de aproximativ 2000 de atmosfere. La o depărtare de 8-l0 metri a scăzut la circa 1000 de atmosfere. Deoarece imediat după explozie produsele gazoase se răspîndesc cu violenţă, presiunea aerului scade foarte repede pe măsură ce se depărtează de locul exploziei. Pentru calcularea presiunii lîngă peretele vagonului putem folosi formula dată de profesorul doctor Pokrovskij.
Potrivit acestei formule, la o depărtare de 2 metri de la locul exploziei aerul avea o suprapresiune de numai 7
atmosfere. Se poate însă aprecia că, în condiţiile respective, tritolhexogenul fiind mai brizant, presiunea din spaţiul compartimentului era de 10 pînă la 20 de atmosfere.
Presiunea era absolut ucigătoare. Docentul Demidov menţionează că unda explozivă are asupra omului, de cele mai multe ori, o acţiune mortală, chiar la trei atmosfere. Numai la aproximativ două zecimi de atmosferă, şocul nu este dăunător sănătăţii.
În ce priveşte acoperişul compartimentului din vagonul poştal, deocamdată putem considera o suprafaţă de aproximativ 10-l5 metri pătraţi. Numai la 10 atmosfere, presiunea aerului a acţionat cu o forţă de un milion de kilograme asupra acoperişului, adică cu 1000 de tone. Justeţea acestei aprecieri a fost confirmată de rezultatele anchetei.
În momentul exploziei, produsele gazoase au o temperatură înaltă şi degajă o mare cantitate de căldură. Un kilogram de tritol emană teoretic 980
kilocalorii şi 2800°C, un kilogram de hexogen 1308
kilocalorii şi 4110°C. Două kilograme de tritolhexogen, într-o proporţie de aproximativ jumătate la jumătate, generează 1598 litri de produse gazoase, la o temperatură ambiantă de 0°C şi o presiune 760 mm Hg.
În condiţiile de temperatură şi presiune respective,
produsele exploziei au avut un volum care reprezenta aproximativ 4 1/2 pînă la 5 1/2 din volumul compartimentului de tren. Din pricina destinderii bruşte şi deci prin răcirea adiabatică, deşi temperatura a scăzut rapid, în apropierea centrului exploziei totul a ars imediat sau a devenit incandescent, iar diferitele obiecte, proiectate de presiune în toate părţile, au răspîndit focul.
Nu e exclusă nici provocarea exploziei din exterior. S-ar fi putut folosi proiectile antitanc, cum erau în războiul trecut PANZER-FAUST germane, BAZOOKA americane, sau PIAT englezeşti. Aceste arme erau construite în aşa fel, ca focosul lor să explodeze după
dirijare. De pildă, capul armei „Panzer-Faust“ străpunge cu uşurinţă o cuirasă groasă de peste 20 cm, pe cînd fără dirijare explozia nu strică vizibil chiar o cuirasă
mult mai slabă.
În cazul acesta s-ar fi putut întîmpla ca proiectilul să
nu străpungă peretele vagonului, ci, din întîmplare, să fi pătruns înăuntru pe fereastra deschisă, printre drugii de fier. şi abia acolo sa fi explodat din pricina lovirii.
Bine. Dar ce s-a întîmplat şi cum? Este exclus să fi tras cineva de afară, fiindcă n-a avut cine, cel puţin la kilometrul 297,3.
Oamenii de pe cîmp nu pot fi bănuiţi.
În depoziţia mecanicului e menţionată viteza trenului în momentul exploziei. Mai tîrziu s-a dovedit că pentru ancheta noastră acest fapt are o deosebită importanţă.
Mecanicul afirmă în depoziţia lui:
„Aveam pe vitezometru, cam de zece minute, o viteză
stabilă de 70 km pe oră, care corespundea cu viteza admisă în sectorul acela. Din fericire era o viteză
