«Mercedes»-ul ne-a dus repede la gară. Şoferul prezentă autorizaţia şi intră cu maşina pînă la rampă, în faţa căreia se găsea, singuratic, un vagon de poştă. Din el ieşi un funcţionar de la căile ferate. Vojtif şi Sramek schimbară cu el nişte hîrtii. Apoi funcţionarul se depărtă, lăsîndu-ne vagonul la dispoziţie.
Vrana urcă lădiţa în vagon. I-am lăsat-o în seamă şi am cercetat cu grijă tot interiorul. Vagonul era împărţit în trei. Scările, de ambele părţi, dădeau într-o încăpere de mijloc, strîmtă, care comunica cu celelalte două.
Partea din stînga avea un mobilier care amintea biroul de colete poştale. Cea din dreapta arăta mai confortabilă. Acolo erau bănci de lemn, un spaţiu mai mic pentru bagaje şi cîte două ferestre faţă în faţă.
Am ales acest compartiment mai comod. Vrana puse lădiţa în colţ şi se aşeză aproape de ea, pe bancă. La invitaţia mea, au venit apoi şi Vojtif cu Sramek. Amîndoi s-au apropiat, cu un soi de neplăcere. Aceşti oameni îmi făceau impresia că sînt fraţi buni. Pînă atunci nu observasem că s-ar deosebi unul de celălalt. Amîndoi se purtau la fel, cu o politeţe rezervată.
Şi-au ales fără să mă întrebe două locuri faţă în faţă, aşa încît aveau la dispoziţie măsuţa pliantă. Au folosit-o îndată ca să-şi întindă proviziile. Şi-au scos din serviete chiflele, afumătura, dulciurile şi două sticle de apă
minerală. Cu nişte mutre aproape morocănoase, au început să mănînce.
De tovarăşul Vrana şi de mine nici nu se sinchiseau, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa noastră.
Noi, bineînţeles, nu i-am stingherit. Vrana stătea liniştit, iar eu am încuiat partea stîngă a vagonului şi cele două intrări ale încăperii din mijloc. Uşile glisante din stînga erau prevăzute cu broaşte şi zăvoare de nădejde. Toate ferestrele aveau grătare de fier, montate vertical la exterior. Era un vagon de tip vechi.
Dar în loc să vorbesc de partea stîngă şi dreaptă a vagonului, mai degrabă ar trebui să vorbesc de partea din faţă şi din spate, adică de sensul mersului nostru. în clipa aceea însă nu ştiam cum ne vor ataşa la garnitura trenului. S-a dovedit mai tîrziu că ne instalasem în partea din faţă a vagonului nostru. Declar că acest lucru a depins numai şi numai de voinţa mea şi că alegerea n-a fost întru nimic influenţată.
Sramek mi-a cerut ironic permisiunea să coboare geamul. N-am avut de ce să mă împotrivesc. În vagon era o căldură sufocantă, deşi ne aflam în umbra unor magazii. Amîndoi funcţionarii aveau pe ei haine cu vestă, dar nu şi le-au scos. Mantalele groase de ploaie şi le puseseră în cuier, la fereastră.
Mi-am căutat şi eu un loc şi ascultam văicărelile liniştite ale lui Vojtif şi Sramek. Eram întru totul de acord cu ei, auzindu-i cum critică acest învechit mijloc de transport. Spuneau că au făcut treaba asta de mai multe ori. O vreme au trăncănit cu destulă însufleţire despre unele posibilităţi mai bune, de pildă, transporturile pe calea aerului.
N-am participat la discuţia lor. Şi nici Vrana, fiindcă el făcea tot ce făceam eu. După un timp, Vojtif şi Sramek au tăcut.
Fumatul era interzis. Sramek ar fi vrut să încalce această oprelişte, socotind-o absurdă. I-am spus că
poate să iasă din vagon şi să fumeze. Aşadar, a ieşit afară, urmat de Vojtif. Am încuiat din nou uşa în urma lor, şi probabil că m-au considerat prea distant. Poate le păream şi ridicol. Adevărul e că eu aveam mai mare respect decît ei pentru cele douăzeci de milioane. După
ce s-au întors în vagon, n-au mai vorbit nimic. Îşi luaseră un aer de superioritate. Cam la zece minute după asta, a venit o locomotivă care ne-a ataşat la un tren de persoane cu douăsprezece vagoane, aflat în gară.
Am deschis uşa. Din vagonul aflat în spatele celui în care ne găseam noi au intrat doi lucrători din cadrul organelor de Securitate pe care îi cunoşteam. Mi s-au prezentat, sub un cuvînt de ordine, ca gardă de însoţire.
Apoi s-au întors în vagonul de persoane."
Observaţii: mai tîrziu, Jaroslav Lenk a însemnat pe un mic plan al vagonului poştal aşezarea persoanelor şi poziţia lăzii în clipa critică ce a survenit. Cred că nu e nevoie să alăturăm planul.
„Repet şi subliniez – spune Jaroslav Lenk în depoziţia sa – că totul a fost şi a rămas în absolută ordine. Am stat cam un sfert de oră. În tot acest răstimp nu s-a rostit nici un cuvinţel în vagonul poştal.
În sfîrşit, trenul s-a urnit. M-am uitat la ceas. Era ora paisprezece şi douăzeci şi şapte de minute.
Am aprins lumina în vagon, fiindcă pe drum urma să
trecem prin cîteva tuneluri scurte. Am observat că
măsurile mele de prevedere au adus pe chipurile severe ale celor doi funcţionari o expresie de batjocură
amestecată cu milă. De bună seamă, erau convinşi că şi eu, şi Vrana sîntem nişte pedanţi inutili, că ei doi ar fi transportat banii şi fără ajutorul nostru, chiar şi într-un cufăr obişnuit, ca nişte călători oarecare.“
Aproape că-ţi vine să crezi că un astfel de transport, mai puţin bătător la ochi, ar fi fost mai sigur.
În continuare, Jaroslav Lenk spune:
„Cam după un ceas, trenul a oprit în staţia P. Sramek şi Vojtif au ieşit iar afară să fumeze. Aceşti doi oameni, meticuloşi cînd era vorba de bani, au lăsat hîrtiile de la afumătură, punguliţele de bomboane şi servietele într-o dezordine nemaipomenită. După ce s-au întors în vagon, şi-au scos din serviete ce mai rămăsese, inclusiv termosurile lor mari, ca să caute nu ştiu ce. Se
învinuiau reciproc şi erau puţin iritaţi. În cele din urmă
au găsit o pereche de cărţi şi s-au apucat să joace aşa-numitul «ghem ţigănesc». Jucau ca nişte burghezi. Cu un interes pătimaş pentru nişte monede mărunte, ceea ce mie mi s-a părut grotesc la nişte oameni care mînuiesc milioane. De aceea aerul de superioritate pe care-i afişaseră l-am preluat noi.
La staţia următoare n-au mai coborît şi, curînd, au renunţat şi la cărţi fiindcă începuseră să se certe de la nişte fleacuri.
Au înţeles tîlcul zîmbetului meu şi au început şi ei să
rîdă, pentru prima oară de cînd îi cunoscusem.
Disputele mărunte şi caraghioase pentru o coroană sau două le smulseseră masca de „sublimi” numărători de milioane, fiind nevoiţi să renunţe şi la ifosele lor de profesionişti cu experienţă. Aşa că-şi dădură seama că e mai înţelept să adopte o comportare mai modestă.
Vojtif îmi oferi prieteneşte un păhărel de cafea neagră
din termosul lui mare. Dar, cu puţin înainte, mă
răcorisem cu o duşcă de ceai din bidon, aşa că puteam, din motive bine întemeiate, să refuz politicos. De fapt, aveam impresia că nu e cuminte să accept binevoitoarele lor încercări de a se apropia de noi, după ce fuseseră atît de inaccesibili pînă atunci.
Vrana
însă
primi
cu
