recunoştinţă
cafeaua,
neînţelegînd adevăratul motiv al refuzului meu. Şi au început să vorbească despre transporturile pe care le făcuseră ei. I-am lăsat să vorbească. M-am dus la fereastră, în partea stîngă, şi priveam peisajul care alerga o dată cu noi.
Vrana prefera să asculte, căci Vojtif se apucase să
povestească o istorioara cam anapoda, în care, după
părerea lui, rolul principal îl jucau iubitorii de cafea. Mie povestirea mi s-a părut forţată.
M-am purtat ca şi cum habar n-aveam de ceea ce povestea el.
După o bucată de vreme, cînd Vojtif încă nu-şi sfîrşise povestea, m-am hotărît sa plec de la fereastră şi să mă
aşez din nou. Dar n-am mai făcut-o fiindcă între timp..."
Da. N-a mai putut. La kilometrul 297,3, vagonul poştal a explodat. O explozie cumplită i-a spulberat cu totul.
Iată ce spune Jaroslav Lenk privitor la acest lucru:
„În clipa cînd dădeam să mă întorc de la fereastra vagonului poştal, o lumină strălucitoare şi albă m-a orbit şi simultan am avut senzaţia unei lovituri înspăimântătoare sau parcă a fost un tunet, ca şi cum ar fi trăsnit chiar lîngă mine. Dar bubuitura s-a stins într-un fel ciudat şi lumina s~a transformat în faţa ochilor mei în cercuri de foc. Ce s-a întîmplat cu mine după aceea, nu mai ştiu. Mi-am revenit în simţire abia aici, la spital, însă numai pentru un minut sau două.
Apoi am căzut într-un leşin adînc şi lung; după cum am aflat mai tîrziu, medicii care mă îngrijeau au considerat revenirea mea trecătoare la viaţă ca o rău vestitoare limpezire a minţii înaintea morţii. În parte o atribuiau şi injecţiilor făcute spre a mă trezi. Nu simţeam nici o durere, numai o amorţeală în mădulare şi o ciudată
fierbinţeală în cap. Am înţeles că mi se recomanda linişte, cu multă îngrijorare, numai că pe mine mă
chinuia cumplit un fel de umbră rămasă în memorie şi doream s-o desluşesc. Au priceput acest lucru şi mi-au spus că am scăpat numai printr-o minune. Că în vagonul poştal a avut loc o explozie misterioasă căreia i-au căzut victimă cei trei tovarăşi ai mei. Dar toate astea le-am auzit ca prin vis şi parcă din beznă.
În legătură cu cauzele, locul şi scopul exploziei nu pot sa spun nimic. Dar am impresia că centrul exploziei a fost în interiorul vagonului.
Jaroslav Lenk“
6 XI 1951
2
Călătorul care s-ar aventura spre kilometrul 297,3, sau mai puţin poetic spus, curiosul care ar porni spre locul atentatului sau ce-o fi fost în realitate, s-ar pomeni într-un ţinut neted ca-n palmă, foarte luminos, traversat de o linie dublă de cale ferată. La construirea ei aproape că n-a fost nevoie de terasament sau de rambleu. Curba cu diametru uriaş pe care o face linia mai-mai că nu se cunoaşte. Dacă trenul trece pe acolo, îl poţi vedea de la o depărtare apreciabilă, ca pe o jucărie, o jucărie mişcîndu-se cu mare viteză.
De o parte şi de alta a liniei strălucesc iazuri. Se zăresc acolo lunci mocirloase, dar şi lanuri de grîne aurii, covoare înguste de sfeclă de un verde-deschis şi întinderi de trifoi de culoare mai închisă, parcă stropite gingaş cu rouă. Pe orizontul înclinat se ridică petele înceţoşate albastre-cenuşii ale unor crînguri, pătrăţelele albe ale căsuţelor ţărăneşti din cătunele împrăştiate ici şi colo, părînd a se retrage cît mai departe din faţa trenurilor care străbat cîmpia, copaci singuratici şi pilcuri de tufişuri.
Abia la o sută de metri dincolo de kilometrul 297,3, deci aproape de kilometrul 297,4, calea ferată e tăiată de o şosea mică, îngustă, puţin circulată. Dacă ne orientăm în sensul mersului – trenul avea numărul 2316 –
Jaroslav privea cu ochiul stîng. Sublocotenentul Vrana se odihnea cu picioarele întinse oblic în spatele lui Vojtif, pe banca aflată de-a lungul peretelui. Cînd i-a oferit cafeaua, Vojtif s-a ridicat. Lada cu cele douăzeci de
milioane se afla în colţ, pe bancă, în faţa lui Vrana, deci el o avea mereu sub ochi.
Această descriere a circumstanţelor şi a situaţiei, făcută mult mai tîrziu de Jaroslav Lenk, nu poate fi confirmată de nimeni pe lume.
Chiar din primele clipe, am avut o serie întreagă de martori dinafară.
Piatra de la kilometrul 297,3 se află cam la mijloc între cele două cantoane cu numerele 59 şi 60.
Cantonierul de la numărul 59 a dat trecere liberă în mod normal trenului cu numărul 2316 şi s-a întors la canton. Apoi i s-a părut că aude un bubuit, un tunet. S-a mirat. Nu era vînt. Grămezile de nori albi nu vesteau furtună. Cantonierul a ieşit din nou afară, s-a uitat pe cer şi la linia ferată. „Am avut impresia că undeva se trăgea cu tunul“, a spus el la interogatoriu. „Am văzut în zare ridicîndu-se un fum cafeniu. Am telegrafiat pe linie, dar n-am primit nici un răspuns.“
Trenul anunţat n-a mai ajuns la cantonul nr. 60. în locul lui, cantonierul a auzit limpede o detunătură ca de explozie, aceasta şi din pricina condiţiilor acustice favorabile. Apoi a văzut şi mai clar coloana de fum.
Bineînţeles, a bănuit numaidecît că se petrecuse ceva cu totul excepţional. A dat avizul respectiv, folosind linia telegrafică înaintea cantonierului de la numărul 59. A pus mîna pe telefon şi, într-un răstimp relativ scurt, s-a constatat că trenul cu numărul 2316 s-a oprit pe linie.
La mai puţin de două ore de la această întîmplare, mi s-a încredinţat ancheta. Am pornit fără întîrziere cu însoţitorii mei spre locul nenorocirii, care, fireşte, nu era o simplă nenorocire. Am folosit un automobil rapid.
Distanţa era mare. Am ajuns abia noaptea, deşi în toată acţiunea nu pierdusem în zadar nici un singur minut.
Chiar în timpul goanei sălbatice pe şosele, am putut să transmit şi să primesc informaţii cu ajutorul unui emiţător radio pe unde scurte, aşa încît totul a fost organizat cît se poate de bine.
Organele locale de Securitate şi cele ale administraţiei căilor ferate, pompierii şi sanitarii lucrau independent şi bine, cu mult înainte de sosirea mea, mai precis ei s-au apucat de treabă curînd după explozia auzită de cîţiva oameni care munceau nu departe, pe cîmp. Aceştia au depus mărturii veridice, astfel că depoziţia ulterioară a lui Jaroslav Lenk n-a mai fost decît o completare, absolut logică şi corespunzătoare. Totuşi în ea dăinuia o neconcordanţă flagrantă, aş spune o adevărată „chichiţă
detectivă“, care ne-a înşelat al naibii.
Oamenii aflaţi pe cîmp se uitau la trenul care trecea.
Asta este o tentaţie încercată adeseori, un fel de variaţie în monotonia muncii, un scurt răgaz. Erau acolo şi doi copii; şi-au lăsat şi ei jocul, strigînd şi agitînd mîinile în semn de salut. Dar spectacolul care a avut loc cu puţin timp înainte de ora optsprezece a fost mai variat decît se aşteptau. Iată cum sună relatarea lor plina de tulburare: În plin mers, din primul vagon de după locomotivă a ţîşnit deodată o flacără înaltă, galbenă, cu un miez orbitor de alb, chiar deasupra acoperişului. Într-o clipă
s-a lăţit ca o pîlnie şi după aceea s-a auzit o bubuitură
puternică ce s-a stins ca un tunet. O coloană de fum cafeniu, înaltă cam de treisprezece metri, s-a ridicat în văzduh şi, în mijlocul ei, puncte negre sau incandescente, pete şi bucăţi zburătoare. Apoi atenţia lor, o atenţie plină de spaime, împietrită, le-a fost atrasă
de zgomotul cumplit, infernal al metalului sfărîmat, şi de pîriitul lemnului, asemănător, după spusele lor, cu urletul unei furtuni care cutremură pădurea.
