„După efectuarea anchetei putem afirma că întreaga serie C-L, cu unele excepţii lipsite de însemnătate,
menţionate într-un supliment aparte, a fost distrusă.
Facem aceste precizări pe baza celor constatate de experţii respectivi.”
Trofeul nostru o dovedea cu prisosinţă. În vagonul poştal nimicit nu rămăseseră decît cîteva resturi din ladă, iar pe un crîmpei din tabla acoperişului, o bucăţică
de banderolă de cinci centimetri. Am mai dezgropat cîteva bancnote de o mie, perforate şi arse. Le-am curăţat cu grija, îndepărtînd fir cu fir cenuşa, iar experţii le-au triat cu uşurinţă chiar pe locul unde au fost găsite.
S-a dovedit apoi că cenuşa fină provenind de la bancnote se răspîndise peste tot. Se mai putea vorbi de unele resturi mai mult sau mai puţin pulverizate şi de unele bucăţi ce se puteau recunoaşte cu ochiul liber.
Vremea favorabilă ne-a îngăduit să obţinem şi alte rezultate bune, cercetînd locuri mai depărtate. Am adunat corpuri delicte, de toate felurile. Doua bancnote intacte zăceau între şine, la peste cincizeci de paşi, în faţa trenului. Tot acolo am mai găsit fragmente din alte bancnote şi banderole. A treia bancnotă, puţin mototolită, am descoperit-o departe, în urma trenului, la vreo patruzeci de paşi de şină. Pe un pachet ars, în formă de unghi, dar încă compact şi cu imprimarea vizibilă, se aflau resturi de scrum, cenuşă, ţăndări, amestecate cu iarbă şi cu ţărină, tablă, sticlă... Le-am adunat pe toate, le-am cercetat, le-am triat şi le-am rînduit.
Oamenii
noştri
examinaseră
pămîntul
centimetru cu centimetru, în toate direcţiile, aşa încît făcuseră o curăţenie exemplară. Datorită acestui fapt, am putut aprecia că explozia se produsese pe o rază de aproximativ trei sute de paşi în toate direcţiile. Dincolo de această limită nu s-au mai găsit nici un fel de resturi, nici semne doveditoare că cenuşa sau funinginea ar fi zburat mai departe.
Se pare că explozibilul a fost pus direct în lădiţa sigilată, fiindcă aceasta a fost spulberată, cum se spune, in atomi, cu conţinut cu tot. A fost probabil un atac direct asupra celor douăzeci de milioane de bancnote, iar cei patru nefericiţi au căzut victimă numai fiindcă se aflau din întîmplare acolo.
Ministerul de Finanţe însă trebuia să pună în circulaţie o serie nouă şi cît mai curînd, de aceea problema principală era dacă seria C-L putea fi considerată, într-adevăr, distrusă în întregime.
„Absolut sigur! fu răspunsul experţilor. După cele constatate, cea mai mare parte a bancnotelor a fost distrusă imediat, în prima clipă. Căldura cumplită le-a mistuit fulgerător. Încercaţi să aruncaţi o hîrtie într-un cuptor topit, unde nu sînt decît cîteva biete sute de grade! Nici nu bagi de seamă cînd dispare. Hotărît lucru, e altceva decît atunci cînd aprinzi o hîrtie într-o scrumieră şi aştepţi să se consume în propria-i căldură.
Aici însă, cenuşa microscopică ce a rezultat a fost spulberată din vagon în aceeaşi clipă. Cu siguranţă că şi acum mai pluteşte în văzduh. Şi din ea n-ai cum să
numeri douăzeci de mii de bucăţi, ca la bancă.
Recomandăm să se cerceteze mostre de plante şi de pămînt luate de la o distanţă mai mare decît s-a făcut pînă acum, pe scurt, să mergem pînă unde se constată
că nu s-a mai depus cenuşă.“
Într-adevăr, aşa s-a lucrat, pe sectoare, amănunţit şi atent. Din diferite locuri, s-a luat aer în baloane de cauciuc, iar cu ajutorul unor pensule subţiri şi cu aspiratoare speciale s-a colectat praf.
După ce am căzut de acord că am făcut tot ce trebuia, am scos sectorul cu pricina din competenţa mea şi l-am dat în primire oamenilor de la căile ferate.
3
— Atunci putem închide – zise binevoitor tovarăşul arhivar. Hîrtiile astea le puteţi lăsa pe masă. N-o să
umble nimeni prin ele. Dacă vreţi, veniţi mîine la şapte.
— Nu – zic eu. Mulţumesc. Mai departe cred că ştiu pe dinafară. Oricum, aici nu-i totul.
— Aici nu se pierde nimic. N-aţi căutat bine.
— Poţi oare găsi ceva ce nu există? spun eu, misterios.
Mă duc acasă.
O cafea, o ţigare.
Mă văd pe mine însumi în compartimentul vagonului de cale ferată. Stau lîngă un geam plesnit şi mă uit la conceptul procesului-verbal pe baza căruia urma să fie dat ordinul de a se tipări repede o serie de bancnote care s-o înlocuiască pe cea pierduta.
Mai departe îmi amintesc bine de consfătuirea cu reprezentanţii Ministerului de Finanţe, Ministerului de Interne şi Ministerului Transporturilor, cînd mi s-a fluturat prin faţa ochilor copia deciziei pe care am dictat-o personal şi la care fuseseră adăugate o seamă de amănunte. Mă aud şi astăzi spunînd cele ce urmează:
— Seria nouă n-ar trebui să poarte indicaţia C-L, ci o alta. Trebuie să se ţină seama de faptul că unele bancnote măturate de explozie au putut totuşi scapa atenţiei noastre, sau că, îndată după explozie, cineva a găsit cîteva din ele.
Apoi a vorbit un funcţionar din Ministerul de Finanţe:
— De fapt, nu ne interesează prea mult dacă a fost înstrăinată şi pusă în circulaţie o anumită cantitate.
Chiar dacă ar fi vorba de cîteva zeci de bucăţi sau chiar de un pachet întreg de o sută de mii, o sumă ca asta, la scară statală, nu poate provoca o inflaţie. Sigur că orice bancnotă ilegală C-L ar fi falsă dacă s-ar imprima seria de înlocuire.
La aceasta am răspuns că eu consider cu neputinţă ca cineva să adune un număr mai mare de bancnote.
Decizia a fost formulată apoi în sensul că ceea ce a mai rămas în circulaţie din seria C-L va ajunge numai întîmplător în instituţii bancare, la poştă, la case de schimb etc. şi astfel bancnotele vor fi retrase treptat.
Pagubele pe care le-ar suferi statul vor fi compensate de plătitor. După împrejurări, acesta ar urma să fie identificat prin deschiderea unei acţiuni penale.
În caz că persoana nu e identificată, statul la paguba asupra sa.
Această hotărîre a părut cea mai înţeleaptă din toate cîte puteau fi eficace. Mai devreme sau mai tîrziu, aproape orice bancnotă mai mare ajunge într-o instituţie bancară, cu atît mai mult cu cît acolo se scurg veniturile din sectoarele socialiste.
