Casa în care aveţi cinstea să vă aflaţi face parte din raza ei.
Comandantul de miliţie nu spusese nimic referitor la asta. E drept însă ca nici n-avusese prilejul. Cafeneaua despre care vorbea trebuie să fie prin apropiere. Nu e treaba miliţienilor sa intervină în afara razei lor, mai ales după miezul nopţii. Şi treaba asta cade mai degrabă în seama pazei de noapte.
— Bun – zic eu. Caută-mi locuinţa comandantului circumscripţiei şi ad-o încoace pe nevasta lui.
— Execut – spune Karlicek. Dar trebuie să mă
interesez la direcţie, n-aş vrea să-l întreb pe-ăsta de sus.
— Bineînţeles. O să dureze o clipă. Pleacă chiar acum.
Intru în cabina lui Falfar, luminată intens. Două lăzi nu prea mari, aşezate în fund către zid, seamănă ciudat cu acelea în care se transportă praf de puşcă sau alte materiale primejdioase. Sînt însemnate cu benzi încrucişate lăcuite, una verde şi alta portocalie. Au un aspect alarmant, care dă de gîndit. Capacele sînt închise şi fixate cu cîrlige mari, încovoiate ca nişte semne de întrebare.
În rest. nimic îngrijorător, dacă, bineînţeles, nu-i ascunsă pe undeva vreo bombă cu întîrziere. Comisia de experţi pretinde că nu. Dar cine ştie ce mai e în stare să
facă negriciosul asta de Falfar! Întîmplarea cu Sramek cînd a umblat la capacul termosului mi-e încă proaspătă
în minte.
Şi sus în apartament ar putea sa explodeze din senin vreun lucru cu înfăţişare nevinovată. Asta, probabil, mi-e rezervat mie. Eu sînt inamicul care nu trebuie să-l mai plictisesc pe Falfar cel negru.
Sertarul mesei stă deschis. E gol.
Deasupra mesei, deasupra lăzilor şi, în general, pretutindeni, în afară de pereţii cu uşi, sînt fixate poliţe, pe două sau trei rînduri, unele deasupra altora, ticsite cu sticle, creuzete, tinichele şi cutii avînd însemnate pe ele formule chimice, numere sau cuvinte. Se află aici şi aparatură de chimie.
De pe o poliţă de deasupra mesei, la indicaţia experţilor, trag un vraf gros de hîrtii de format in-octavo.
Iar din compartimentul vecin, un vraf şi mai gros de bancnote noi, frumoase, cu seria C-L.
Calculul meu, potrivit căruia atîtea milioane ar fi în cutare sau cutare loc, s-a răsturnat. Hîrtia goală este neîndoielnic de acelaşi tip cu hîrtia bancnotelor. Cenuşa pe care am strîns-o cu atîta grijă la kilometrul 297,3 a fost amestecată cu hîrtie arsă netipărită, într-un procent care să ne facă să credem că toată fusese hîrtie tipărită.
Falfar însuşi o spune în scrisoarea lui.
Acum, acest laborator particular e părăsit, ca şi cum Falfar ni l-ar fi lăsat nouă. S-a grăbit să dispară la timp.
O ascunzătoare obişnuita într-un beci obişnuit. Nimic din senzaţionalul de la vila Rath. O poziţie părăsită pe care Hugo Falfar presupunea fără îndoială că o vom cuceri neîntîrziat.
Sus pe poliţă se află un fel de album mai mic – unicul lucru care, de bine de rău, ar aminti de foto-amatorism, dacă n-ar avea alt scop. Foile albe sînt netede şi îmbibate într-o emulsie specială, asupra căreia experţii deocamdată nu se pot pronunţa. Între foi sînt puse cîteva membrane foarte subţiri, dar tari ca tabla.
Mijlocul fiecărei membrane e perforat cu litera E. Un şablon mic, exact atît cît e nevoie pentru modificarea seriei C-L.
— Cu siguranţă ca e găurită printr-o metodă foto-chimică – spune expertul.
Pe două dintre membrane, în jurul literei E, culoarea roşie e întinată.
Acum ne dumerim la ce serveşte obiectul înghesuit în fundul mesei sub o poliţă scundă. Este o oglindă de mărimea unui caiet de şcoală ceva mai mare. La colţuri are lipite, cu balsam de Canada, patru prisme de sticlă, înalte de aproximativ zece centimetri. La capătul de sus al prismelor, prin acelaşi procedeu, e fixat un disc puternic de sticlă şlefuită. Cînd îl iau în mînă, de pe el alunecă un obiect mic care se află pe oglindă: o lupă de ceasornicar.
Oglinda primeşte deci lumina lămpii-reflector în aşa fel, încît să se reflecte sus pe sticlă. Pe sticlă se presează
o bancnotă C-L. Apoi e luminată în aşa fel, ca prin mişcarea membranei netransparente care se pune peste ea, să se aranjeze precis sub lupă litera E perforată
peste litera L tipărită. Cu acest mic şablon litera L se comletează uşor, chiar cu degetul înmuiat în cerneală, numai după oarecare practică.
— Interesant, nu? spune unul dintre experţi.
Cer ca totul să fie cercetat cît mai sistematic şi, dacă e cazul, să mai fie chemaţi şi alţi experţi. De altfel, aceste descoperiri nu prea mă miră, fiindcă le subestimez. Mai
degrabă mă interesează de ce întîrzie raportul patrulelor de control.
Ce s-a întîmplat cu maşina P-37035?
Cred că s-a ascuns pe undeva, în vreun adăpost. În curtea vreunei case, într-un garaj de hotel sau altundeva. Dar locurile acestea sînt cercetate.
Mă întorc sus. Urcuşul pînă la etajul trei m-a cam obosit. S-ar putea să fie efectul drogului luat.
Aplecat deasupra cadavrului, doctorul se uită la mine încruntat.
— Probabil că autopsia nu va arăta nimic nou –
mormăie el. Poate numai felul armei, cînd se va extrage glonţul. A traversat creierul mic şi s-a înfipt în craniu.
Crima a fost săvîrşită aseară. Ucigaşul a tras de la o distanţă de aproximativ un metru. Sinuciderea este exclusă. Dar s-ar putea să fie o întîmplare nenorocită.
Trepinsky ne spune că nimeni dintre locatarii casei nu-l cunoaşte pe omul asasinat, nimeni nu l-a văzut pe domnul Falfar aseară şi nimeni n-a auzit vreo detunătură de armă.
— La etajul doi, sub acest apartament, nu-i nimeni.
Toţi au plecat undeva, la ţară. Iar de la etajul întîi, nu prea s-ar fi putut auzi împuşcătura.
