Bancnotele aruncate din tren au fost adunate de Falfar şi de Troian travestiţi în turişti. Troian îşi spărsese seringa cu insulină şi nu mai era bun de nimic.
Bancnotele le-a luat Falfar.
După aruncarea bancnotelor, Sramek urma să
deschidă ventilul primului compartiment. La prima oprire trebuia să libereze butonul celuilalt şi să coboare amîndoi din tren. Să cronometreze după ceas. Explozia urma să aibă loc după patru minute precis.
Dar termosul lui Sramek fusese reglat de Falfar în aşa fel, încît să explodeze imediat ce întorcea butonul de reglare.
În afara programului, Falfar a fost obligat s-o mai ucidă şi pe fata care văzuse totul, chiar şi cum fusese deschis unul din saci.
Falfar se bizuise pe faptul că Vojtif şi Sramek, ca victime ale misterioasei explozii, nu vor fi suspectaţi şi, în consecinţă, nu vor putea fi implicaţi ceilalţi. Dacă ar fi lăsat ca totul să se desfăşoare după planul iniţial, Vojtif şi Sramek ar fi fost anchetaţi şi poate s-ar fi dat de gol.
În plus, partea ce li se cuvenea lor revenea în felul acesta celorlalţi membri ai bandei.
Falfar se lăuda în scrisoare cît de admirabil a organizat totul.
Pentru a arunca lădiţa cu bancnote din vagonul poştal nu era nevoie să se lărgească deschizătura. După
deşurubarea vasului de fontă, în discul canelat al podelei a rămas o gaură dreptunghiulară destul de mare.
Asta o ştim. Mai ştim şi alte lucruri de care vorbeşte oacheşul Falfar în scrisoarea lui ca despre nişte fapte care ar trebui să ne consterneze.
Bancnotele îndesate în saci puteau fi azvîrlite între şine aproape concomitent, cu concursul a doi oameni îndemînatici. Hugo Falfar scrie că sacii au fost împrăştiaţi pe o distanţă de numai douăzeci de metri.
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule căpitan –
aud deodată un glas respectuos.
Ridic privirea. Este comandantul circumscripţiei cincizeci şi opt. Intră şi închide uşa după el.
— Mi-am adus aminte unde l-am mai văzut pe omul ăsta – zice.
Îi arăt un scaun lîngă masa de consfătuiri:
— Ia loc!
În încăperea din faţă e linişte. Sîntem pregătiţi, dar Karlicek încă nu s-a întors.
— Nu-i mult de-atunci – spune comandantul. Dacă e o lună. Am intrat într-o cafenea, unde mai primeau şi după ora închiderii. Se aflau acolo cîţiva consumatori, şi unul cu o armonică tulbura liniştea cu cîntecul lui. Unul dintre clienţi era omul acesta. Se vedea că îi cunoaşte foarte bine pe ceilalţi, pe chelner şi pe responsabilul localului. A protestat foarte violent la intervenţia mea.
Responsabilul ar putea fi interogat. Chiar am la mine carnetul cu amenzi, aşa că data...
Deschide geanta care îi atîrnă într-o parte.
În clipa aceea, intră Karlicek.
— Ordinul îndeplinit, tovarăşe căpitan! raportează el, clipind spre miliţian. Maşina nu-i acolo. La fereastra lui Falfar e lumină.
Prin urmare, nu se adevereşte presupunerea mea potrivit căreia Falfar trebuia găsit împreună cu maşina în noaptea asta.
— Haidem! zic.
Ieşim în anticameră. Comandantul circumscripţiei, fireşte, nu rămîne singur în biroul meu. Ne urmează. Îl
repartizez echipei alcătuite în vederea acţiunii. Fiindcă
toţi aşteaptă în tăcere şi atenţi, adoptă şi el aceeaşi atitudine.
Karlicek prezintă raportul:
— După toate semnele, Hugo Falfar e acasă şi încă nu doarme. Nu se lasă pînă nu adaugă ceva cu logica lui specială: Sau poate a adormit cu o carte în mînă.
Locuieşte la etajul trei al unei case cu aspect de vilă. Jos în pivniţă are un laborator într-o ladă. E un pasionat foto-amator.
— Ce este?
— Un moment – spune Karlicek, cu glas liniştitor.
Asta o cred unii din membrii familiei Kostler, cărora le-am înmînat telegrama.
Desigur că n-o spune fără rost şi, în afară de mine, probabil că o cred toţi cei care aud. Din fericire, Skala nu-i aici să-l apuce furia.
— Am constatat – continuă Karlicek – că la numărul unu a fost iniţial o vilă mare, particulară. În jurul ei se întinde o grădină vastă. Poarta nu se închide în timpul nopţii fiindcă nu se poate. Totul e cam părăginit, ceea ce corespunde cu faptul că vila n-are nici portar, nici grădinar. Pe uşa de la intrare se află cutii pentru scrisori şi butonul soneriei. Sus al lui Falfar, dedesubt al soţilor Kostler. Am împrumutat şapca de la şoferul meu, ca să
semăn oarecum a poştaş, şi am apăsat pe butonul de jos, la Kostler, pîna cînd a venit el, tîrîndu-şi picioarele.
Prin vizorul cu grătar de la uşa l-am făcut să înţeleagă
