Furasem de pe cîmp nişte sfeclă şi cartofi, ca să nu morde foame, împreună cu mama. Pentru asta, paznicul mi-astrăpuns piciorul cu un glonţ. Am căzut în genunchi şi toţicei cinci cartofi ai mei s-au rostogolit în drum. Părerea derău a durat atunci cîteva minute. Mă gîndeam la mama:era bolnavă. Apoi am dibuit cu mîna o piatră şi i-am făcutpaznicului obrazul praf. El m-a lovit straşnic cu patulpuştii.
Mama a murit în anul 1918.
La înmormîntare m-au hăituit prin tot cimitirul. M-amascuns de ei chiar în groapa săpată. M-au bătut ca pe unanimal cei doi oameni maturi care s-au vîrît acolo după
mine. Apoi am luat calea şcolii de corecţie.
Acolo au băgat de seamă că sînt deosebit de înzestrat.
Pentru martiriul tatălui meu şi pentru toate celelalte m-aurăsplătit îngaduindu-mi să studiez. Încet-încet am începutsă înţeleg că nu ajung la nici un rezultat dacă-mi descarcura cu pumnii, am observat că mă serveşte mai binetrădarea, minciuna şi loviturile pe la spate, adică aceeaşimonedă cu care fusesem plătit şi eu. La nouăsprezeceani, am trecut examenul de bacalaureat cu dinstincţie.
Comisia de examinare, o bandă de binefăcătorinesuferiţi, mi-a spus că mi-au înlesnit intrarea în viaţă şiîntr-o existenţă liniştită. Apoi mi-au ţinut o predică despreîndatoririle unui cetăţean cumsecade al micii republici.
Le-am răspuns că nu vreau să vegetez ca mic funcţi-onăraş, ci că merit să studiez mai departe. Ei au spus că
cer prea mult şi că statul nu poate face risipă de faptebune. Atunci le-am amintit că mii de emigranţi albi dinRusia primesc din partea statului cîte şapte sute lunar casă poată studia la şcoli superioare, şi că mi se pareciudat că banii nu ajung şi pentru mine. Mi-auargumentat din punct de vedere politic şi cu legea înmînă. Am declarat că legea poate să fie imorală, deşi elege, şi că tatăl meu a fost executat conform unei legi, fără
să fi săvîrşit nimic. N-au avut îndrăzneala să mă
pedepsească pentru ceea ce le spusesem.
Amănuntele nu au importanţă. Mi-am procurat actefalse de emigrant rus şi am primit bursă cinci aniîncheiaţi.
Am studiat chimia. Chimia e un mare ucigaş – începută
de la descoperirea prafului de puşcă, prin producţiaoţelului pentru cuţitul criminal, pînă la gazele otrăvitoareşi otrăvuri. Şi eu am dorit să am în palmă acest ucigaş,am dorit să-l pot stăpîni. Fireşte, nu mă interesauavantajele aduse de chimie oamenilor.
Cînd mi-am luat diploma, lumea intrase în criză.
A trebuit să mă mulţumesc cu oferta publicată în ziar alui Ervin Abraham Rath. Îmi plătea un salariu de mizeriede şase sute lunar, casă şi masă. Talentul meu îşi găsiseun debuşeu în lacurile pentru mobilă. Îl înşelam pe Rathla materiale şi plăteam lucrătorilor mai puţin decît li secuvenea. Se temeau de mine ca de dracu.
Am stat la Rath, fiindcă în curînd învăţasem sa-mi factreburile. Şi mi le făceam de minune cînd a ajuns Hitler laputere. Rath tremura de frică şi eu făceam cu el cedoream.
La începutul ocupaţiei l-am denunţat Gestapoului.
Ştiam că se ascunde în pivniţă prin spatele oglinzii.
Pentru treaba asta am primit ca dar de onoare maşinaAERO a lui Rath şi, o dată cu ea, actele din care nureieşea că aparţinuse înainte lui Rath. Asta a fost tot. Şiăia erau nişte cîini.
Dar m-am priceput să le cîştig încrederea. Ajunsesem,în sfîrşit, la profesia mea. Dădeam sugestii în legătură cuperfectarea unor materii explozive sau procedee pentrufolosirea lor. Nemţii aveau chimişti admirabili, însă înmulte privinţe eu eram şi mai bun.
Către sfîrşitul războiului am inventat minele mici cuexplozie întîrziată precisă. Am păstrat secretul fiindcă eraprea tîrziu ca să mai fie de folos ocupanţilor. Am pus minaprototip în ventilatorul unei uzine de armament. Aexplodat cu precizie de secundă şi a mutilat o sută deoameni.
Apoi am prezentat fapta ca pe o acţiune eroică desabotaj. Aveam destul material furat, deocamdată însă
acceptam slujba paşnică de la fabrica de coloranţi. Amavut succese admirabile. M-am apucat să fac lacuri cuintensităţi luminoase, am patentat o maşină de lustruit.”
În anticameră sună telefonul. Sînt chemat.
— E Koloda!
Mă duc acolo încă sub impresia cuvintelor lui Falfar.
Iau receptorul de rezervă.
— Notaţi! Hugo Falfar, inginer chimist, angajat aici din anul 1946. Născut în anul 1905. Locuinţa Praga XII, strada Sub vii nr. 1. Necăsătorit. Părinţii morţi. În chestionar e o observaţie: la începutul primului război mondial tatăl său a fost executat pentru crimă de înaltă
trădare. Mama i-a murit în anul 1918. Hugo Falfar trece drept un om cu moralul zdruncinat din pricina instituţiilor pe unde şi-a făcut educaţia. Pentru talentele lui excepţionale i s-a dat posibilitatea să urmeze cursurile şcolii medii. La facultate s-a întreţinut singur.
În jurul anilor treizeci n-avea serviciu. Apoi a acceptat postul de chimist-şef în fabrica lui Rath. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost luat la muncă în Germania. Sînt dovezi că la sfîrşitul războiului a pus la cale un sabotaj provocînd o explozie într-o uzină de armament.
Prin urmare, aceasta este altă versiune a vieţii lui Falfar, deosebită de cea relatată în scrisoarea lui. Mai departe e şi mai interesant.
— Notaţi! spune glasul de la telefon. Chimistul Hugo Falfar n-a venit la lucru de trei zile. Între timp se plîngea de dureri de ficat. La fabrică lumea îl crede bolnav. De altfel lucrează şi în afara întreprinderii, pleacă în controale etc. Pentru aceasta foloseşte şi maşina lui proprie, în consecinţă primeşte o compensaţie adecvată.
De data aceasta n-a primit nici un ordin să plece în interes de serviciu. E considerat ca un salariat îndemînatic şi inventiv. Buna impresie se diluează prin ciudata
comportare
a
intelectualului
şi
a
individualistului. E deseori bolnav. Cu un an în urmă a fost bolnav tot concediul şi încă trei săptămîni în plus.
