scaun!
Eu,
desigur,
sper
că
dumneavoastră veţi şti totdeauna pe ce vă aşezaţi. Doar
nu sînteţi o găinuşă care se lasă înşelată de un ou de porţelan.
Din restul scrisorii n-aş mai putea deduce că Hugo Falfar mă ameninţă cu ceva. Începe să jongleze cu argumentele, ca şi cum ar agita o sabie ascuţită şi otrăvită. Sensul cuvintelor lui capătă un caracter de acuzare tragică:
„În anul 1914, tatăl meu, rezervist în armata austro-ungară, a refuzat să lupte cu arma în mînă împotriva aşa-numitului duşman şi a declarat că niciodată nu va ucideun om. Morala lui adînc umană a fost considerată dreptcrimă de înaltă trădare. L-au asasinat doisprezecesoldaţi, la ordinul tribunalului militar, şi dacă aceşticriminali mai sînt şi astăzi în viaţă, întrebaţi-i dacă
această crimă monstruoasă a fost sau nu în afaraconştiinţei lor. Şi ce părere au despre concepţia mea,potrivit căreia Răul e un material constructiv de bază?
Sînteţi în stare să calculaţi cîţi oameni nevinovaţi au fostasasinaţi începînd din vremurile preistorice şi pînă
astăzi?
Eu pot. Înţeleg chiar eforturile oamenilor de astăzi de amenţine pacea. Dar aceşti oameni sînt fiinţe pe carerăzboiul i-a lovit greu şi în mod ireparabil, şi ei nu mai aunimic de cîştigat chiar dacă ar trai în pace pînă în ziuamorţii lor.
Tatăl meu spunea:«Nici o crimă nu-i mai mare decîtrăzboiul». Din legea obiectivă a reciprocităţii reiese că totceea ce poate să săvîrşeăscă un singur individ direct şi cupropriile sale mîini este de un bilion de ori mai puţinimportant. Astăzi ştiţi cîţi oameni am ucis, cel puţin vă
închipuiţi că ştiţi. Comparaţi, vă rog, acest număr cu celecinci sute de crime săvîrşite numai în trei minute debombardamentul aerian asupra Pragăi în ziua de 14
februarie 1945, şi veţi recunoaşte că nu sînteţi un om
raţional dacă mă hărţuiţi pe mine, cu aparatuldumneavoastră cu o suta de creiere, pentru că am lichidatcîteva vieţi lipsite de valoare şi josnice”.
Cam asta este esenţa lucrurilor. La paisprezece ani, sufletul de copil receptiv al lui Falfar a fost cuprins de cutremurătoarea nebunie a neputinţei. Ceea ce numeşte el o absolută lipsă de idioţenie e în realitate imposibilitatea de adaptare, încăpăţînarea de a nu se împăca cu nimic. Hugo Falfar ajunge să întreţină în mod artificial o ură pe care, la urma urmei, era îndreptăţit s-o simtă, dar care înseamnă pierderea totală a încrederii într-o viaţă mai bună, îl exclude din societatea umană şi devine legea lui interioară. Crede în zeităţile răului.
Fireşte că în situaţia asta l-au adus într-o mare măsură
şi înclinările caracterului său.
Ridic receptorul telefonului care sună. Şi aud:
— S-a executat fără dificultăţi! Unul dintre chimiştii-şefi ai laboratorului de cercetări ai întreprinderii de stat
„Kolora“
se
numeşte
Hugo
Falfar.
Directorul
întreprinderii garantează de această informaţie. Ne ducem la fabrică să aflăm adresa. Îl căutăm pe şeful serviciului de cadre.
— Chemaţi-mă imediat ce aflaţi ceva – răspund.
Poate ca această cale duce la ţintă mai curînd decît ancheta pentru depistarea posesorilor de maşini şi frunzăritul în listele de evidenţă a apartamentelor.
Atacăm poziţia lui Falfar din trei părţi. Poate că
lucrurile vor merge atît de rapid, încît nu voi mai apuca să termin de citit scrisoarea.
Îi întind lui Karlicek altă foaie. Eu însumi citesc următoarele:
„În asemenea împrejurări, aţi cere lui Dumnezeu cavictoria să fie de partea armatelor austriace? Cînd preotul
m-a poftit s-o fac, într-un chip atît de serios încît era cît pe-aci să-mi rupă sfîrcul urechilor, am scos cuţitul la el.
Din pricina asta m-au exmatriculat din toate şcolilemedii din întreaga Austro-Ungarie.
Creierul meu lucid nu-mi permitea niciodată să-mi pară
rău de ceva. Totdeauna acest sentiment se transforma peloc şi cu drept cuvînt într-o mînie îndrăcită.
O singură dată am făcut o mică excepţie, de mult uitată.
