Just! Fără lucruri inutile! Cine ştie cît mă mai ţine combustibilul din drogul doctorului! Lucrul principal e NUMELE. Şi în listele respective el se găseşte cu siguranţă, fiindcă posesorul lui, e limpede, nu şi l-a schimbat. O demonstrează iniţialele de pe bricheta de aur.
Pînă să apuce Karlicek să intre în miezul povestirii, ne întrerupe Loubal. El raportează în felul lui mecanic că
cerneala roşie pentru numerotarea seriei C-L a fost livrată de firma „Kolora“.
Primeşte următorul ordin:
— Caută printre ceilalţi salariaţi sau printre colaboratorii externi un om cu numele Hugo Falfar.
Execută imediat!
Loubal nici nu clipeşte. Pleacă să îndeplinească
ordinul. Trebuie să-i scoale din pat pe directorul şi pe şeful serviciului de cadre al întreprinderii „Kolora“.
— Continuă, Karlicek – spun.
Noaptea trece încet, dar implacabil, iar eu mă tem ca un laş ca nu cumva să se stingă efectul medicamentului, măcar atîta timp cît mai am nevoie de energia lui artificială.
— Frantisek Calta locuieşte într-o căsuţă veche cam la vreo doi kilometri de vila lui Rath – spune Karlicek cu glas liniştit. A fost angajat în slujba cu un salariu de mizerie de către inginerul Falfar, omul de încredere al lui Rath şi şeful fabricii. Bătrînul povesteşte că inginerul era un om rău, posomorit şi fără inimă. Calta îl descrie în aşa fel, încît, în general, corespunde cu cele imaginate de noi.
Karlicek se uită ţintă la mine, ca şi cum m-ar bănui de ceva. Abia mai tîrziu am aflat de la el că, în clipa aceea, ochii mei aveau o strălucire bizară.
— Pentru Dumnezeu, zi mai departe!
— Da. Rath locuia cu familia în vila roşietică. Se pare că era un om cumsecade, dar numai fiindcă în locul lui tăia şi spînzura doar zbirul Falfar. Falfar avea în vilă o cămăruţă. Acolo dormea, acolo îşi făcea experienţele lui de chimie şi tot acolo plătea oamenilor salariul. Bătrînul spune că se pricepea grozav de bine în meseria lui. La unele procedee a adus anumite îmbunătăţiri. Zicea că
descoperise un preparat pentru înlăturarea petelor de vin sau de nu ştiu ce dracu...
Karlicek nu vădeşte conciziunea pe care aş dori-o eu.
Dar în sinea mea trebuie să recunosc că această
nerăbdare nu prea are motive întemeiate. Frantisek Calta îşi mai aminteşte că acolo unde e acum oglinda se afla o intrare nemascată în pivniţă. Cînd lucrătorii erau concediaţi brusc, E.A. Rath aducea cu maşina la fabrică
alţi lucrători şi meseriaşi. Avea două maşini, una particulară, şi un autocamion.
Hugo Falfar a locuit în vilă încă o bucată de vreme după plecarea lucrătorilor. Apoi a dispărut, dar se ştia că familia lui Rath a rămas la vilă. După 15 martie, Gestapoul a început să adulmece prin preajmă. Calta a auzit că patronul lui a fost ridicat împreună cu toată
familia. Dar Calta n-a văzut cu ochii lui. A recunoscut numai autocamionul mic al lui Rath. În el, soldaţii încărcau instalaţiile şi atelierele din fabrica lui Rath.
După ce-a plecat din fabrică, Frantisek Calta n-a mai dat niciodată pe la proprietatea lui Rath. În timpul războiului, la capătul drumului, era înfiptă o tăbliţă pe care scria în germană şi cehă că e interzis să se meargă
mai departe. Dincolo de alee făceau exerciţii soldaţii.
După război umbla vorba că parcela a rămas proprietatea lui Rath. Se aştepta întoarcerea lui.
Astea sînt lucruri pe care Frantisek Calta şi le închipuia doar.
Noi ştim din arhivele care s-au păstrat la fisc că E.A.
Rath, în anul 1938, şi-a radiat fabrica înregistrată ca întreprindere. Cînd, după un an, i s-a cerut declaraţia de impozit şi nişte amenzi sub ameninţarea executării, totul a trebuit să fie anulat. Ordinul de plată depus la dosar poartă o observaţie distinctă relativ la imposibilitatea acoperirii sumei respective, deoarece contribuabilul fusese „luat sub protecţia“ autorităţilor
marelui Reich. Din solidaritate sau de frică nu s-a încercat în nici un fel ca impozitele neplătite să fie compensate cu ceea ce mai rămăsese în vila lui.
După părerea lui Calta, astăzi nimeni nu se mai atinge de proprietatea lui Rath. Dar fireşte, Calta nu locuieşte prea aproape, ca să poată afirma cu siguranţă.
Babele zic că pe-acolo bîntuie stafiile, dar mai degrabă
cred că au rămas cîteva grenade de la nemţi. Anul trecut spre primăvară umbla vorba că s-a auzit o explozie.
S-a căutat zadarnic în referatele respective ale sfaturilor populare o nota despre proprietatea Rath.
După haosul războiului, era o zăpăceală, încît nimeni nu mai ştia nimic precis. Numai Skala a reuşit să găsească
în arhivele cadastrale ale poliţiei harta proprietăţii şi a împrejurimilor.
Asta însă începe să-mi apară ca un studiu bun pentru alungarea plictiselii.
— Karlicek, ia mai bine şi citeşte începutul acestei scrisori, în locul meu – îi spun eu, neliniştit.
Împing la o parte descrierea necunoscutului făcută de comandantul de miliţie şi mă pregătesc să acord atenţie afirmaţiei lui Falfar, după care răul nu e un produs, ci un material de bază ce nu poate fi alterat şi care stă în afara conştiinţei umane.
Numai că şi asta îmi pare acum tot o încercare de a alunga plictiseala în timp ce aştept alte veşti de la colaboratorii mei. Acţiunea noastră se desfăşoară în chip promiţător şi, orice ar gîndi oacheşul Falfar în ciudata lui scrisoare, iniţiativa e în mîinile noastre.
— Cu ce poate să vă ameninţe? întreabă Karlicek, dispreţuitor, ridicîndu-şi privirile albastre de pe prima pagină a scrisorii lui Falfar. Doar cu maşina lui infernală, pe care, să zicem, c-ar avea poftă să v-o strecoare
sub
