printr-un sistem de pîrghii. Pe masa de dimensiuni mari se află cîteva busturi, confecţionate prin lipirea unor profiluri făcute din carton sau din placaj subţire. Din punct de vedere tehnic, construcţia aceasta nu e o lucrare bună de sculptură. Recunosc, de pildă, copia manechinului cu nasul rupt. Culorile, de asemenea, corespund destul de bine modelului, însă marginile sînt subţiate în direcţie verticală, aşa încît gura arată mai degrabă ca un pieptene.
Pe alte cîteva mese sînt întinse alte lucrări. Cercetez la lumina lanternei banda de film răsucită pe bobină. Pe ea se văd linii de culoare deschisă unite între ele pe un fond negru. Nu zăbovesc mult aici. Mă îndrept către maşina care urmează să mă ducă pe mine şi pe Karlicek în oraş şi să se întoarcă apoi cu cîţiva specialişti de care e nevoie aici.
7 Aluzie la o veche legendă cehă care spune că în munţii Blanik, din Carpaţii nordici, stau ascunşi nişte cavaleri care dorm.
Maşina morgăi se pregăteşte de plecare.
Vorbesc cu doctorul.
— Moartea a fost provocată de o paralizie a nervilor –
îmi spune. Chiar astăzi voi şti mai mult. Sînt o serie întreagă de narcotice care au putut fi folosite.
Mă întorc spre Trepinsky şi spun:
— Trebuie să aflăm cum a putut Roman Halik să
folosească acest loc pentru scopurile sale. Cine este, sau cine a fost E. A. Rath, şi aşa mai departe.
Deocamdată asta e tot. N-are rost să mai rămîn.
Ancheta e în mîini bune. Nici un amănunt nu poate scăpa.
Pe scaunul din spate al maşinii care urmează să mă
ducă stă prăbuşit într-un somn adînc Karlicek, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate prin asta că toată noaptea n-a închis ochii. Capul îi e sprijinit în colţul maşinii, iar picioarele întinse de-a curmezişul în partea cealaltă!
Mă urc lîngă şofer. Uşa nu se poate închide fără
zgomot şi nici motorul nu poate demara în tăcere. Dar somnul adînc, ca de copil, al lui Karlicek nu este tulburat.
Pe cerul, acum albastru-deschis, plutesc nori mari, albi. Şoferul goneşte ca un diavol.
Karlicek se trezeşte în centrul Pragăi şi numai fiindcă
o mişcare bruscă a maşinii l-a scuturat şi l-a aşezat într-o pozţie care i s-a părut suspectă chiar în somnul cel mai adînc.
Îl aud dregîndu-şi glasul şi mă întorc spre el. Karlicek îşi îndreaptă trupul, clipeşte un timp, apoi explodează ca şi cum i s-ar fi întîmplat ceva cu totul neobişnuit:
— Unde sînt? Unde mă duceţi?
— Te duci să te culci – răspund eu.
— Să mă culc? Nu pot! Am avut un vis adevărat.
Trebuie să mă întorc!
— Unde?
— La moara aia blestemată, sau ce dracu este.
— De ce?
— Vă rog să opriţi.
La un semn al meu, şoferul se apropie de trotuar.
Oprim. E un loc unde staţionarea e interzisă, dar noi ne putem permite.
— Ce-i cu dumneata? îl întreb.
Karlicek e surprinzător de neliniştit:
— Vreau să mă duc înapoi! Mai merge cineva cu mine? Eu doar fac parte din echipa locotenentului Skala!
Pesemne din arsenalul gîndirii lui a mai ţîşnit o idee, pe care nu vrea s-o trădeze. N-are nici o importanţă că i-a venit în somn. El o acceptă. Dar pare-se că mă
provoacă pomenind că face parte din echipa lui Skala.
— S-ar zice că ai fost răpit în somn, Karlicek – spun eu. Se mai poate repara. Maşina se întoarce cu o comisie de specialişti. Dumneata n-ai să mai ai loc, dar îţi voi da alta, dacă într-adevăr trebuie să te duci negreşit acolo.
— Cred că trebuie – răspunde el, parcă cerîndu-şi scuze. Dacă nu se poate aranja, mă duc şi pe jos.
— Să nu faci una ca asta! Hai cu mine la birou.
Comandăm un mic dejun substanţial şi o stacană mare de ceai pe care să-l diluezi cum ţi-o plăcea. După ce prinzi puteri, pleci încotro doreşti. S-a făcut?
E de acord, ba chiar recunoscător. În timp ce maşina se pune din nou în mişcare, spune pe deplin liniştit:
