Mă depărtez. Ochii se obişnuiesc destul de repede cu întunericul. Către poartă şi dincolo de ea merg în siguranţă. Mai departe întunericul e mai dens, dar devine uşor transparent cînd ajung la capătul şoselei.
Mă ţin pe margine, unde umbra e mai adîncă. Pot alege cu uşurinţă drumul spre dreapta, către aleea de tei. Îmi încordez privirea. Coroanele tăcute ale copacilor sînt, fireşte, mai întunecate decît bolta fără lună. Se profilează pe ea ca nişte nori unduitori.
Întunericul e mai compact acolo unde sînt teii. În mijloc se desluşeşte o pată afurisit de neagră care se poate determina, aproape cu precizie. Păşesc cu precauţie şi, în mod intenţionat, merg din ce în ce mai lateral. Pipăi întunericul în care pătrund. Mai degrabă
aş putea fi văzut din alee, decît să zăresc eu pe cineva.
După o clipă mă opresc. Tăcerea e atît de adîncă, încît îmi aud sîngele zvîcnind în urechi.
Mă furişez mai departe. În sfîrşit dau de un trunchi puternic. Era gata să trec pe lîngă el, m-am depărtat mult spre dreapta.
Acum ar fi momentul cel mai potrivit, pentru cel care s-a ascuns de noi în alee, să iasă de-acolo, pe jos sau mai degrabă cu maşina, şi să încerce să scape.
E posibil ca aleea să nu ducă nicăieri, însă nu încape îndoială că pentru transportarea victimei s-a folosit un automobil. După toate aparenţele, s-ar spune că, într-adevăr, l-am deranjat pe făptaş. Judecînd logic lucrurile, cred că nu se putea mulţumi să lase pur şi simplu moarta în spatele butoaielor. Pesemne urmărea s-o îngroape acolo.
Deocamdată nu vreau să folosesc lumina, m-am oprit din pricina întunericului de nepătruns, care se ridică în faţa mea ca un munte negru, înalt pînă la ceruri. Pot să
apreciez direcţia aleii numai privind înapoi spre fîşia de cer decupată ca o dantelă, cu stelele aproape ascunse de norii imobili ai coroanelor. Mă aşez fără zgomot pe pămînt lîngă trunchi, cu faţa spre alee, sprijinindu-mă
cu spatele de copac. Nu-i tocmai comod.
Nu văd altceva decît întunericul. Licărul unei ţigări, chiar foarte bine camuflate, s-ar vedea de la o sută de paşi. De aceea nu pot fuma şi asta-i o nenorocire.
Liniştea grea se prelungeşte. Foşnetele uşoare din apropiere pe care le aud la răstimpuri sînt pricinuite de vietăţile nopţii, dar ar putea să fie şi altceva. De aceea rezist anevoie ispitei de a lumina în direcţia de unde vine zgomotul. Dacă o fac o dată şî nu văd nimic, pot să mă
întorc liniştit şi să încep să fluier un marş.
S-ar putea ca dincolo de ultima căsuţă din şosea să fi sosit şi patrula ca să oprească pe oricine ar trece pe jos sau cu maşina.
Noaptea se scurge grozav de încet. Picioarele mi-au înţepenit. Schimb poziţia în tăcere, ba din cînd în cînd
mai mă şi ridic. Nu poţi să stai mult cu privirea aţintită
în întuneric. Pe dinaintea ochilor încep sa-ţi joace puncte luminoase amăgitoare.
Timpul propice pentru cel care ar fi vrut să ne scape în felul presupus de noi a trecut. Încep să mă tem că
totuşi capcana va rămîne goală. Dar trebuie să rezist.
Am impresia că s-a scurs o veşnicie pînă cînd se ivesc cele dintîi semne ale zorilor cenuşii. În spatele meu totul începe să se desprindă din beznă aproape imperceptibil, întocmai ca pe o corabie misterioasă. Numai întunericul de sub tei stăruie, ca şi cum niciodată n-ar putea să
dispară.
Îmi găsesc un loc de partea cealaltă a trunchiului.
Încă nu pot desluşi cadranul ceasului meu cînd se aude primul ciripit al păsărilor. E cam rece. În spatele meu, pe bolta cerului care devine cenuşie, încep sa se contureze limpede coroanele copacilor. Deocamdată n-au culoare. Deasupra lor mai clipesc vag două-trei stele.
Apoi lumina începe să se tîrască spre mine. Păsărelele îşi dreg glasul cu timiditate. Aud din vreme în vreme fîlfîit de aripi şi bănui mişcarea frunzelor şi a ramurilor.
Se simte mireasma teilor. Aerul e pur, pămîntul fără
rouă. Abia după o jumătate de oră se luminează şi aleea.
Cît pot cuprinde cu privirea, nu văd nimic neobişnuit.
Părăsesc locul de observaţie, merg încet pe alee, mă
uit înainte, dar cercetez atent terenul. E dur, foarte inegal şi acoperit cu floricele mărunte şi rare. Descopăr o porţiune îngustă, lungă de aproximativ un metru, unde, florile par strivite de ceva greu.
Ăsta, într-adevăr, nu-i un drum, e „ceva între două
şiruri de copaci“, cum a spus Karlicek. Aleea, care în timpul nopţii părea nesfîrşită, n-are decît vreo sută de paşi. De la jumătate, coteşte la stînga, aşa că pare închisă. Dă într-un loc destul de luminat acum. Acolo nu mai e la fel de frumos ca în jurul locuinţei lui E. A.
Rath. Cercetez suprafaţa denivelată, năpădită de ierburi sălbatice, sfîşiată de şanţuri mai mici sau mai adînci.
Departe, în faţă, se vede cîmpul arat. La dreapta, tocmai la orizont, sub pîcla uşoară, se întind marginile oraşului.
Se zăresc cîteva coşuri de fabrici şi grupuri de clădiri joase. La stînga, aproape de linia zării, sînt alei cu copaci rari, care fără îndoială mărginesc o şosea de mîna a treia, una dintre acelea cu care împrejurimile Pragăi par întreţesute.
Cred că automobilul nu putea să scape prin întuneric pe aici. Poate doar în cazul cînd ar fi fost condus de cineva care cunoaşte bine locurile.
Şi mai cred că aşa s-au petrecut lucrurile în noaptea asta. De la capătul aleii nici nu te poţi îndrepta în altă
parte decît spre şoseaua din stîngă. În alte direcţii maşina ar fi fost nevoită să străbată un teren şi mai accidentat.
În general, regiunea e netedă. E de ajuns o cercetare în semicerc pe o rază nu prea mare. În şanţul noroios, care, cînd plouă cu siguranţă că se umple cu apă şi cu pămînt fărîmiţat de pe malurile lui scunde şi pustii, găsesc urme foarte clare de pneuri.
În împrejurări obişnuite, cu siguranţă că nimeni n-ar trece pe aici.
