puţin, apoi trece. Îl împing pînă la zid. Cu toate astea, lumina farurilor pătrunde doar parţial. Trepinsky ar trebui să vină pînă în dreptul porţii. Trei sferturi din curte rămîn în umbra pe care o împrăştii cu lanterna mea. Alături de mine se iveşte lanterna lui Karlicek.
Ne aflăm pe o pardoseală de beton crăpată şi sfărîmată. Spaţiul acesta nu e împărţit, arată ca o pivniţă mare care cuprinde tot parterul casei. Din cît îmi dau seama, e lungă de cel puţin treizeci de paşi şi largă
de patruzeci. Tavanul scund, care o desparte de etaj, e sprijinit pe cîteva traverse uriaşe.
Cînd te uiţi la toate cele aflate aici, rămîi de-a dreptul uluit. Cuprind totul cu privirea la iuţeală, mai repede decît le-aş descrie. În stînga, lîngă zid, pe o grămadă de cîrpe pline de pete de grăsime, zace manechinul bărbat, fără îndoială acela despre care îmi vorbise Alois Touzil.
în jurul gîtului are înfăşurat un şal alb, foarte murdar, şi e îmbrăcat cu o haină scurtă în carouri, încheiată cu
nasturi. De sub haină i se văd coapsele şi pulpele picioarelor confecţionate din carton presat, jupuit ca vai de lume. Labele picioarelor îi sînt vopsite în negru, închipuind un fel ae încălţăminte grosolană. Faţa, lucioasă încă şi colorată, nu are nas. Cineva i l-a smuls, totuşi figura lui păstrează un surîs împietrit, de vrajă.
Rînjeşte cu o dantură compactă, parcă ar avea gura plină de lapte. În împrejurarea de faţă înfăţişarea lui este dezgustătoare.
Al doilea manechin, la fel de antipatic, reprezintă o femeie. E înfăşurată pînă la gît în pînză de sac. Ca să nu cadă, are proptită în spate o bară. Deasupra capului, la o înălţime cam de vreo optzeci de centimetri, atîrnă
orizontal un cerc de metal masiv şi lucios cu un diametru de vreo trei metri şi jumătate. Cercul e susţinut de trei stîlpi de metal prevăzuţi la bază cu nişte rotiţe ca să poată aluneca pe două şine, lungi de numai un metru, în partea de sus, cercul are un jgheab în care, tot ca pe şine, se pot mişca opt arcuri înalte de metal ştrîns legate între ele, aşa încît tot acest ansamblu are înfăţişarea unei cuşti. Şi în cuşcă se înalţă mîndru capul manechinului, sluţit şi el într-un chip monstruos.
Ce făcea aici Halik, pentru Dumnezeu?
Pe vergelele cuştii sînt montate un fel de cutii. În şase din ele recunosc camere mici de filmat. Două dintre cutiuţe, mai mari, sînt aşezate faţă în faţă, închise complet, numai cu o mică deschizătură perpendiculară, prin care se vede că poate primi lumina venind dinspre arcuri. Totul pare îndreptat ameninţător asupra capului indiferent al manechinului.
O împletitură de cabluri duce la tabloul de distribuţie, care are o înfăţişare cam rudimentară. Tabloul e legat printr-un cablu, mai gros de un deget, aşezat pe pamînt ceva mai la o parte. E un dinam cuplat cu un motor cu benzină, deci o mică uzină electrică. Din cîte îmi dau
seama, ar fi de ajuns pentru a ilumina un cerc de mici dimensiuni.
Lîngă agregat se află o lampă cu petrol şi gaz de iluminat.
Deocamdată n-avem timp să reflectăm mai adînc la rostul acestei instalaţii.
În spate, în colţul din stînga, o scară de piatră cu un rest de balustradă duce spre primul etaj pînă la o gaură
mare pătrată din tavan. Lumina proiectată în sus, prin aceasta deschizătură, luminează numai tavanul scund.
În colţul din dreapta e un uriaş coş zidit, pe jumătate dărîmat. Între scară şi coş, pe la mijlocul zidului, în faţa intrării principale, se află o uşă de fier nu prea mare.
Zăvorul cu care poate fi închisă pe dinăuntru e tras.
Karlicek luminează uşa. Nu se opreşte la ciudata instalaţie şi probabil ar vrea să mergem mai departe.
Îi fac semn să stea pe loc. Mă uit şi eu. Farurile maşinii pătrund prin uşa deschisă şi prin micile ferestre zăbrelite şi se frîng de zidul din stînga. Pînă la zidul din fund nu ajung. Uşa de fier are clanţă. Se deschide, bineînţeles, înăuntru, altfel zăvorul n-ar avea sens.
Clanţa funcţionează greu. Fac eforturi ca să apăs şi să
deschid. Colţul de jos al uşii se hîrşîie de beton şi balamalele scîrţîie.
Ies afară, în spatele casei. Mă uit cu atenţie înainte şi în lături. În faţă e un cîmp cu iarbă rară şi o piscină.
Mai departe nu s-ar putea vedea nimic nici ziua din pricina unei pădurici dese de foioase care mărgineşte cîmpul ca un arc. Dincolo de copaci, spre dreapta, e probabil mica şosea pe care am venit.
Sus, în dreapta, se întinde zidul, apoi urmează casa-buldog. Zidul se vede aproape pînă la colţul unde se frînge în unghi drept şi continuă spre poartă. Spre stînga, zidul măsoară numai cîţiva metri. Restul e
dărîmat. După toate probabilităţile, în locul acesta pămîntul a alunecat la vale şi a luat cu sine şi zidul.
Dincolo de această deschizătură, la o depărtare de opt-zece paşi, zac răsturnate două butoaie mari de metal, ruginite. Zac acolo de foarte mult timp. Lîngă ele se vede o grămadă de gunoi răscolită, dar nu pare să fie prea veche.
Văd şi cîteva bucăţi dc lemn proaspăt de culoare deschisă şi nişte sticle ca acelea în care se ţin medicamente. Sînt ispitit să mă apropii.
Cu fiecare pas desluşesc mai bine dincolo de butoaie, în cele din urmă zăresc ceva, care, de fapt, n-ar fi trebuit să mă surprindă, adică un al treilea manechin. Zace pe spate în iarba înaltă, îmbrăcat cu gust, cu buzele roşii, cu obrajii fardaţi şi cu părul pieptănat cu grijă. Numai că are ochii închişi şi expresia îngheţată. Aşa ceva într-o vitrină n-ar fi de loc atrăgător, ci dimpotrivă.
Mă îndrept spre manechin şi-l apuc de mînă. Mîna e moale şi rece.
Nu-i un manechin.
În faţa mea e o femeie moartă, în vîrstă de aproximativ douăzeci şi doi de ani.
7
Karlicek luminează direct chipul femeii moarte şi parcă ar citi ceva pe faţa ei. Eu cercetez împrejurimile, în asemenea clipe omul trebuie să se ferească de orice impresie şi să acţioneze cu sînge rece.
La marginea grămezii de gunoaie găsesc o bucată nu prea mare de carton tare, de o formă ciudată. E tăiat după profilul unui chip omenesc, cam de două ori mai mic decît dimensiunile reale. Nu-l ridic, ci mă mişc în aşa fel, încît să-l pot vedea din poziţiile cele mai
avantajoase. Mă credeţi sau nu, dar parcă e magistrul Jan Hus, aşa cum era el înfăţişat pe rug: privirea îndreptată către cer, barba ascuţită, iar pe cap tichiuţa defăimătoare.
Tichîuţa nu e întreagă. A fost ruptă mai de mult.
Cartonul e umezit şi uşor încovoiat. Pe suprafaţa-i îngălbenită se vede o parte din urma unei tălpi late. Aş
putea să jur că e aceeaşi talpă care a rămas întipărită
