deci că ştia prea multe, că dintr-un anumit motiv devenise primejdioasă. Sau incomodă. Cineva s-a săturat şi a căutat să scape de ea. Pe scurt, această
vînzătoare îmbrăcată cu lucruri scumpe şi apoi ucisă
avea pe cineva căruia îi dăduse o mînă de ajutor în afacerea bancnotei. Cînd îl vom prinde pe făptaş, îl vom avea în mînă şi pe turistul cel oacheş. Karlicek continuă
să vorbească aproape febril chiar lîngă urechea mea: A vrut s-o îngroape aici şi noi l-am speriat. În spate n-o putea duce, singura posibilitate era o maşină.
Alenka a văzut-o odată în automobilul iubitului ei.
Dar Karlicek face deducţii, inteligente, de altfel, de unul singur.
— N-a oprit în faţa porţii – spune el – automobilul are număr şi prezenţa lui aici ar fi părut ciudată. Ce s-ar fi întîmplat dacă apărea cineva? Prudenţa lui a avut un rost, fiindcă, uite, am venit noi. El a trecut pe aleea cu tei, pînă ce maşina nu s-a mai văzut, şi abia de acolo a cărat-o în spate. Pe sub tei poate că nu-i nici un drum, o fi doar o cărare între două şiruri de copaci. Pe-acolo poate că se plimba numai domnul Rath şi nimeni altul.
Şi poate că pe-acolo ajungi în cîmp, sau în pădure, sau cine ştie unde. Cu automobilul nu poţi merge mai departe şi criminalul n-are cum să dispară pe vreun drum ocolit. A picat în cursă! Maşina lui stă şi acum acolo unde a oprit-o. Iar el aşteaptă să ne îndepărtăm.
Deci acesta era raţionamentul lui Karlicek, mintea lui lucrase febril acolo, lîngă femeia moartă.
Îi spun:
— Aşteaptă aici. Nu aprinde lanterna.
Ies din casa-buldog pe uşa principală şi mă îndrept spre poartă, primind în faţa lumina orbitoare a farurilor.
Îi dau ordin lui Trepinsky să aprindă numai luminile de poziţie.
— Ei, ce fac manechinele? strigă în gura mare şoferul.
Coboară din maşină şi închide uşurel portiera: Mai că
am înţepenit aici, cu dom’ şef ăsta.
— În cîteva clipe vom pleca – îl asigur eu.
Îl iau pe Trepinsky deoparte. Şoferul ne urmăreşte cu privirea, dar îndată Trepinsky se întoarce şi-l pofteşte cu glas tare:
— Urcă-te!
— Şi ceilalţi doi domni? se interesează omul nostru.
— Vin şi ei numaidecît.
Aceste cuvinte pot fi auzite pîna în aleea cu tei, şi dacă
acel „cineva” s-a încumetat să se apropie cît de cît, a desluşit toată conversaţia noastră.
M-am hotărît sa acţionez bizuindu-mă pe ipoteza lui Karlicek. Începeam să cred la mod superstiţios că
tînărul acesta „miroase" totdeauna cîte ceva, chiar dacă
ţinteşte în altă parte.
Luminile de poziţie ale maşinii se sting brusc. Deschid portiera din spate, dar nu mă urc. Trepinsky îi spune încet şoferului:
— Să nu sufli o vorba!
Vorbele acestea însă nu răzbat nici la doi paşi.
Trîntesc uşa, astfel ca zgomotul să se audă pîna departe. Trepinsky porneşte motorul. Intru înapoi pe poartă, pipăi zidul şi mă ascund în spatele lui. S-au aprins farurile mari ale maşinii. Automobilul dă îndărăt, întoarce, lumina se roteşte. Trepinsky. porneşte înapoi spre Praga.
Aştept pînă ce lumina tremurătoare a farurilor dispare cu totul. Mă duc spre casa-buldog pe orbecăite. Silueta ei e totuşi mai neagră decît noaptea.
Din doi paşi sînt înăuntru. Poate nu e prea tîrziu să
mai reparăm ceva din ce-am stricat cu sosirea noastră
zgomotoasă.
În cadrul uşii deschise Karlicek mă recunoaşte şi se poate apropia fără lumină, fără să atingă cuşca cu manechinul. Se opreşte lîngă mine. E destul de înţelept ca să nu vorbească de prisos. Îi spun în şoaptă:
— Ai să păzeşti uşa din spate. Dacă se întîmplă ceva, procedează cum te-o tăia capul. Dacă nu se întîmplă
nimic, supravegherea ţine pînă dimineaţă. Echipa vine abia cînd s-o lumina de ziuă.
Scot pistolul din tocul de la şold şi i-l pun în mînă.
— E încărcat, trebuie doar să tragi piedica. Ai grijă de interiorul casei inclusiv de gaura din tavan şi de locul din jurul butoaielor din spatele casei. Mă duc la capătul aleii de tei, Karlicek! Am plecat!
— Bine.
