Lumina lanternelor noastre de mînă cade pe o fîşie de pămînt năpădită de ierburi ce pare să fi fost cîndva un drum. Poteca duce la o intrare scundă, tăiată într-un zid de piatră. Dar nu e decît o gaură cu marginile cioplite grosolan. De poartă, nici pomeneală. A fost pesemne cu grilaj. Deasupra porţii mai sînt şi acum urme dintr-o reţea de sîrmă cu o inscripţie din litere încolăcite şi arcuite: E. A. Rath.
— Aici i-am slobozit pe simandicoşii mei pasageri –
arată şoferul.
Îl trimit cu Trepinsky înapoi la maşină. Karlicek e înarmat cu lanterna lui Trepinsky. Intrăm prin spărtură
şi pătrundem într-o curte spaţioasă, pardosită grosolan cu pietre rotunde, printre care creşte iarba.
Fără lanternă n-am vedea nimic, noaptea e foarte întunecoasă, şi maşina cu farurile ei a rămas departe, în drum. În stînga, aproape de poartă, se vede un fel de clădire îngustă cu un cat, cu zidăria ciupită, cu resturi de tencuială roşietică, dar mai mult se văd cărămizile goale şi pe-alocuri măcinate. Spre intrarea în clădire duc opt trepte mărginite de o balustradă de piatră.
Înfăţişarea casei vădeşte un stil de acum cincizeci de ani. Ferestrele mici sînt mai toate fără geamuri.
Probabil că aceasta a fost vila lui E. A. Rath.
Curtea e în pantă. În fund e împrejmuită cu ceva ce aduce a gard de sîrmă, pe alocuri întrerupt. Mai departe domneşte întunericul, lumina lanternei nu răzbate sau poate că nu-i nimic... afară de cîţiva copaci strîmbi.
La dreapta, ceva mai jos de casa roşietică, se înalţă ca o pată neagră o casă trainică avînd un cat, construită
din pietre mari. Are un acoperiş foarte înalt din olane, mai lat la bază, aşa încît pare bine sprijinit. Faţada are cinci ferestruici ca de închisoare, două mai jos şi trei mai sus, iar la colţul cel mai apropiat o uşă largă de lemn. Toată alcătuirea aceasta aminteşte de mutra fioroasă a unui buldog cu botul negru. Nu prea lasă
impresia de fostă făbricuţă. Doar inscripţia de la poartă
e specifică fabricilor de modă veche.
Totul pare părăsit de mult. Ştiind că aici s-au adăpostit două manechine de vitrină, lucrul acesta pare şi mai straniu.
Lanternele noastre mîngîie toate ungherele cu razele lor ce se rotunjesc ca nişte trunchiuri de con, tăind în întuneric cîte o felie din singurătatea aceasta mai mult sau mai puţin colorată.
În dreptul uşii casei de piatră atîrnă un drug lung de fier. Păşim pe plăcile plesnite şi vedem că e un zăvor, menit să închidă uşa de-a curmezişul şi s-o asigure astfel împotriva unor mîini nepoftite. La capătul celălalt,
drugul are un orificiu lunguieţ în care poate fi introdus un piron de fier înfipt în zidul de piatră. Acum, de pironul acela atîrnă doar un lacăt deschis.
Încerc să introduc în el cheia lui Halik.
Se potriveşte.
Cercetez în lumina puternică a lanternei marginea porţii, acolo unde atîrnă zăvorul. Acesta atinge colţul de piatră, şi nu încape îndoială că cel care deschidea uşa îl desfăcea de obicei, lăsîndu-l pur şi simplu să cadă.
Zăvorul se lovea de piatră, sfărîma cîte puţin din ea şi din tencuială, şi se rodea şi el. Se văd şi acum urmele făinoase ale zidului mîncat. Aceste urme sînt relativ proaspete, le pot şterge cu degetul.
În loc de clanţă, uşa are două urechi de fier cu ajutorul cărora putea fi deschisă, şi asta în mod evident numai în afară.
Pregătesc a doua cheie, care, fără îndoială, deschide lacătul lăsat sub urechea de fier în dreapta uşii, dar Karlicek îmi spune oarecum supărat:
— Intrarea e liberă.
El a tras şi uşa ascultătoare s-a deschis. Nu mult, fiindcă se împiedică de colţul de jos. Nu e încuiată.
Încerc cheia de opt centimetri şi văd că se învîrteşte uşor în lacăt.
— Karlicek – zic eu – du-te şi spune-i lui Trepinsky să
tragă mai jos şi să întoarcă maşina în aşa fel, încît să
poată lumina prin poartă aici în curte.
Karlicek se îndepărtează fără nici un cuvînt, luminînd pasajul înaintea lui.
Aştept în linişte şi în întuneric, ca şi cum nici n-aş fi aici. Străjuiesc botul de buldog întredeschis, străjuiesc întreaga curte ca un podium negru sub cerul scînteind slab, străjuiesc şi silueta casei de locuit, care, din pricina temeliei înguste, pare mai înaltă decît în realitate. Am stins lanterna, nu fac decît să ascult,
fiindcă pot să aud din toate părţile deodată. Dar de fapt ce să aud? Faptul ca Halik a lăsat deschis nu înseamnă
nimic – dacă, bineînţeles, după moartea lui n-a venit altcineva.
Să recapitulăm.
Aud scîrţîind maşina. În curte pătrunde o lumină
slabă, voalată, apoi dintr-o parte se repede o fîşie puternică de lumină. În sfîrşit, în poartă se proptesc doi sori orbitori. Proiectează umbra mea pe faţada casei, străpung bezna, dînd la iveală gardul fărîmat şi tufişurile din spate. Dincolo se întinde întunericul incert, neguros. Mai departe e, într-adevăr, o vale largă
şi adîncă.
Lumina dă în vileag înfăţişarea sobră a clădirii roşîetice din stînga. Nici un semn de viaţă. E ca o scenă
de teatru goală cu un fundal de catifea neagră.
Trag de canatul din dreapta al uşii. Se împiedică
