lîngă cazanele cu cenuşă din curtea casei lui Roman Halik.
Lumina lanternei ce cade pieziş pe pămînt descoperă
şi direcţia în care s-a îndepărtat necunoscutul. Nu se vede prea bine, totuşi se desluşesc două fîşii scurte de iarbă călcată ce se îndreaptă de-a lungul casei, în jos, la vale.
Ma întorc la Karlicek. Dincolo de butoaie, iarba e deasă şi înaltă. Urmele ce se văd sînt ale mele şi ale lui Karlicek. Probabil că femeia moartă a fost pur şi simplu aruncată peste butoaie. De la uşa de fier la butoaie nu se zăreşte nici o urmă. Pămîntul e bătătorit şi cenuşiu.
Karlicek luminează într-una cadavrul femeii. Faţa ei se desprinde din întuneric ca un medalion sclipitor, ieşit din mîna unui artist nebun.
— Ce-i cu dumneata? întreb eu.
Karlicek îşi vine în fire şi ridică lumina. Medalionul straniu al femeii moarte se cufundă în beznă. Karlicek mută lumina mai spre margine. E ciudat ce tăcute şi neprietenoase par toate lucrurile pe care cade lumina!
— Eu o cunosc pe femeia asta! spune în cele din urmă
Karlicek.
Simt cum mă trec fiori prin tot trupul.
— De unde?
— Este una din vînzătoarele cele vesele de la magazinul de bijuterii.
— Nu te înşeli?
— Nu.
Identitatea e stabilită. Este Jitka, cea despre care la magazin nu se prea vorbea frumos.
— Haidem acasă – spune Karlicek.
Pesemne că n-are încredere în locurile deschise. Dar nici în interiorul casei-buldog nu-i place. Mănunchiurile de lumină aruncate de farurile maşinii şi umbrele au o materialitate stranie. Karlicek străpunge totul cu lumina lanternei lui. O îndreaptă cu oarecare timiditate asupra manechinului
dinlauntrul
cercului,
apoi
spre
manechinul zîmbitor, fără nas, care te înspăimintă cum atîrnă aşa cu partea de jos a trupului redusă la două
beţe. Apoi Karlicek proiectează lumina în deschizătura neagră din tavan.
— Ea n-a murit aici — spune el încet. Cineva a adus-o aici moartă.
Eu încuviinţez în tăcere.
— Nici poşeta nu-i aici — remarcă tot Karlicek. E
imposibil ca o femeie îmbrăcată astfel să nu aibă poşetă.
Trepinsky nu ştie încă despre descoperirea noastră.
Şoferul, nici atît.
— Cineva a trecut pe aici la vale, nu-i aşa? întreabă
Karlicek.
— Aşa se pare.
— Nu se vede nici o rană sau vreo urmă de violenţă.
Aşa ceva probabil că nu vom găsi. E o crimă cu otravă. A înghiţit ciocolata desert.
Îl las să vorbească. Deocamdată el nu ştie că Jitka Serakova a plecat de la magazin şi a făcut cunoştinţă cu un om care avea destule mijloace ca s-o poată ţine în mare lux. În vremea aceea, Karlicek nu se interesa de viaţa particulară a unor vînzătoare vesele.
— La magazinul de bijuterii a apărut una din bancnotele cu pricina – zice Karlicek încet, dar insistent
– şi acum iată-ne aici. E o înlănţuire limpede. Aţi spus
că e posibil ca responsabila să fi pus ea însăşi în casă
bancnote de o mie. E prea proastă pentru aşa ceva, garantez eu. Dar ea nu era singura, mai erau încă două!
Fata care zace lîngă butoaiele de colo putea s-o facă mai degrabă decît naiva cea blondină. Şi a făcut-o! Înseamnă
