sub nasul bocîrnat de bonom.
-— Slavă Domnului! tună el cu recunoştinţă. Bine că
mai apucă omul să meargă măcar o dată cu maşina. De treizeci de ani nu m-am lăfăit aşa în maşină. Pe sufletul meu, nici nu ştiam ce să fac cu mîinile şi cu picioarele.
Dar talpa dreaptă tot mai mă doare. Cum vedeam o babă, frînam de departe... Are nişte ochi veseli cu care iscodeşte curios în jur. Manechinele alea? răspunde binevoitor la întrebarea mea. Cum să nu-mi amintesc?
Am dus fel de fel de bagaje, dar nici unul n-a stat în spate, aşa, ca o delegaţie.
— Unde le-ai transportat? întreb.
— Undeva în Vysocany. Cred că mi-aş putea aminti cu precizie. M-a călăuzit domnul cu pricina. E cam departe.
N-am avut drum prin părţile alea. Nişte coclauri potrivite mai degrabă pentru un cuţit în spate decît pentru păpuşi de vitrină. Cînd, în sfîrşit, am oprit, zic:
„Trupurile astea coboară singure sau le scot eu? în cazul ăsta aş cere un surplus pentru bagaj“, dar domnul şi-a
scos singur mogîldeţele. Nu era cîrcotaş, mi-a dat ceva mai mult.
— S-a întors cu dumneata?
— Nu. A spus că mai întîrzie. A pus manechinele la perete şi eu am preferat s-o şterg. Poate c-o fi comis vreo fărădelege, da’ bine că i-aţi dat de rost!
— Vrei să mergem împreună acolo, ce zici?
— Acuma? Ba bine că nu. Baba mea, e drept, moare de frică, dar n-are să-i strice, e destul de solidă. Numai că s-a întunecat. Ziua aş nimeri mai uşor! Ei, o să fac ce pot.
Plecăm. Trepinsky stă la volan, şoferul lîngă el, aşa că
are o perspectivă îndeajuns de bună. Karlicek şi cu mine în spate.
Direcţia: Vysocany. Drumul principal spre Vysocany e bine luminat, tinde să devină o arteră modernă. Printre şirurile de case mai sînt încă spaţii largi care aşteaptă să
fie folosite. Strada duce la periferie. E o arteră largă, dar pe partea stîngă, mai ales, e pustie. Coboară întunericul, cîteva grupuri de căsuţe apar ca nişte lumini răzleţe. Pe alocuri stăruie pîlcuri de buruieni ca şi cum n-ar vrea să
se lase stîlcite de asaltul oraşului. Într-acolo trebuie s-o apucăm.
— Acum încet, vă rog – spune şoferul după o bucată
de drum. Să văd dacă nimeresc! O clipă, şi-l auzim strigînd: Atenţie, mi se pare că-i aici!
După sfatul lui, Trepinsky o ia perpendicular spre stîngă. Traversează liniile de tramvai şi ajunge la un drumeag nepavat care coboară în pantă. Aprinde farurile mari. Drumul nu e abrupt, nici lung. Trecem printre două rînduri de căsuţe, mai vechi şi mai noi, dar curînd vedem într-o parte numai un şir de borne cu muşchi pe ele. Pe partea cealaltă, nimic. Mica şosea se răsuceşte pe sub o colină înaltă, împădurită.
— Aoleu! exclamă şoferul, scărpinîndu-se în cap.
Întoarceţi. Nu poate să fie aici. O fi umblat Napoleon pe-aici, dar cele două manechine cu siguranţă că nu. Mi-aduc aminte că am trecut un podeţ peste un pîrîu, şi nu văd de loc aşa ceva. Iar căsuţele astea îmi sînt străine.
Luaţi-o pe aici – îl sfătuieşte pe Trepinsky. Aveţi destul loc să întoarceţi maşina? După două mişcări de volan, eşti cu faţa de unde ai plecat.
Trepinsky se descurcă cu îndemînare pe drumul îngust. Nu trece mult şi ne aflăm iarăşi pe şoseaua principală. După o sută de metri, vizibil încordat din pricina căutării, şoferul strigă cu glas ridicat:
— Stop! Arată cu mîna: Vedeţi la dreapta şantierul acela? Pe-aici este cu siguranţă! Vă rog iarăşi la stînga.
Atenţie la tramvai! Bestia are şapte viteze şi prea se bazează pe bara de protecţie!
O luăm din nou la stînga pe drumul nepavat. De data asta întîlnim pe ambele părţi numai nişte tufişuri. Apoi lăsăm în urmă două case cu cîte două etaje şi cu ferestrele luminate. Pe partea cealaltă se întinde cît vezi cu ochii un cîmp cu ierburi sărace. Drumul coteşte curînd spre dreapta şi merge paralel cu poalele unei coline acoperite în parte cu verdeaţa, iar în rest numai stîncă goală. Sus, pe creastă, se mişca încet un tren, lăsînd în urmă scîntei. De o parte şi de alta cresc copaci.
Farurile maşinii mîngiie vegetaţia proaspătă. Ne depărtăm mereu în direcţie oblică Faţă de şoseaua principală pe care am părăsit-o. Fumul oraşului n-a ajuns pîna la această paragină care nu e cu desăvîrşire pustie. Ici-colo vedem cîte o căsuţă sau o clădire ceva mai mare. Într-una din ele e chiar o cîrciumă. Întîlnim puţini oameni, pe care farurile noastre îi scot o clipă din bezna adîncă prin care drumul orbecăie sau unduieşte spre un punct slab luminat.
— Domnilor, o s-ajungem! făgăduieşte şoferul.
Acum nu se mai văd nici oameni, nici vreo lumină.
lată-ne într-un loc unde drumul dă într-un spaţiu mai larg în care parcă se revarsă. Mai departe se îngustează
iar şi dă intr-o alee deasă de tei. Şoferul ne spune să
oprim aici.
Coborîm. Atît cît ne îngăduie farurile luminînd din plin şi puternicele noastre lanterne de mînă, ne dăm seama că sîntem într-un colţ frumos de lume de care majoritatea praghezilor habar nu au. La stînga se înalţă
un pilc de copaci cu coroane bogate. De jur împrejur un covor de iarbă la marginea căruia se întinde o pădurice de mesteceni. în mijloc, un rond de nisip galben-roşietic, ca într-o grădină. Coroanele teilor care alcătuiesc un fel de tunel umplu văzduhul cu o mireasmă dulce. Capătul satului aflat pe aceste meleaguri a rămas la peste o sută
de metri în urma noastră.
— Iacă aici e — spune şoferul. Dar noi atunci am maî mers o bucată încoace – adaugă arătînd spre dreapta.
Haideţi! Nu ştiu dacă nimerim acum noaptea. Aha! Ia uitaţi-vă!
