— Cum doriţi – rosteşte Karliiek a treia oară şi de data asta începe într-adevăr cu cheile: Cheile acestea două sînt de la biroul lui de la institut şi de la dulapul cu registre. A mai fost o cheie de la dulapul cu materiale nocive pentru sănătatea omului, pe aceea însă am predat-o, căci cei de la institut erau disperaţi. Cred ca n-aveţi nimic împotrivă!
— Deocamdată nu.
— Una e de jos, de la uşa blocului. Şi asta mică, cu zimţi pe ambele părţi, e cu siguranţă de la vreun lacăt.
Nicăieri nu există un astfel de lacăt. Asta n-ar fi nimic.
Uneori se pierde cîte un lăcăţel şi cheia pe inel rămîne cîte zece ani. Dar mai există aici o cheie. Asta lungă de opt centimetri, şi dacă n-ar fi fost bună la nimic, ar fi
însemnat o greutate inutilă pe inel. E strămoşul cheilor Ya!e, deci foarte veche. Nici broasca ei n-o cunoaştem.
Scot de pe inel aceste două chei de tip vechi.
— Poate că totuşi ştim cîte ceva despre ele – zic eu.
Îl caut pe Trepinsky. A pus pe drumuri douăzeci de oameni care continuă să se informeze. Alois Touzil nu-şi aminteşte
data
precisă
cînd
s-au
transportat
manechinele. Taxiul nu era o maşină de stat. Avea pe parbriz firma mică a unei întreprinderi auto particulare.
Fireşte, nu-i putem pretinde lui Alois Touzil sa-i fi reţinut numele.
— Karlicek, dacă ai puţină vreme – zic eu – aşteaptă
aici. Într-o oră trebuie să-l găsim pe şofer.
Karlicek clipeşte ca şi cum ar fi de acord.
— Tovarăşul locotenent a spus că, la nevoie, pot să
rămîn la dispoziţia dumneavoastră – răspunde el, supus.
— Admirabil! Deocamdată să mergem să cinăm.
El însă începe să se agite.
— Sau poate ai mîncat? zic, uitîndu-mă sever.
— Nu, n-am mîncat, dar...
— Atunci să taci. Ai să cinezi cu mine!
Karlicek mă priveşte resemnat, apoi spune încet:
— Execut.
Îi dau ordin lui Trepinsky să mă caute imediat ce obţine ceva concret. Apoi Karlicek şi cu mine ne ridicăm şi plecăm.
Stăm la o masă într-un restaurant curat: Nu vorbim despre problema noastră. Discutăm despre alte lucruri.
Reuşesc să-l mai încălzesc puţin. Îmi povesteşte că stă
împreună cu maică-sa, că nu are nici fraţi, nici surori, că a vrut să devină muzician, dar că maică-sa a început să-şi frîngă mîinile, iar cînd şi-a ales meseria pe care o are acum, maică-sa şi-a lăsat mîinile să-i atîrne în jos.
Pe scurt, ne petreceam plăcut timpul. Karlicek nu este cel de odinioară, dar, în orice caz, dispoziţia lui se vădeşte mai bună.
Tocmai ne pregăteam să plecăm, cînd am fost chemat la telefon.
— L-am găsit — anunţă scurt Trepinsky.
— Trebuie să vorbim imediat cu el.
— Puteţi s-o faceţi. E acasă. Maşina lui e de categoria B şi nu lucrează astăzi.
— Dacă ar fi lucrat, ar fi avut nevoie şi de maşină –
zic. Mă duc la birou. Aduceţi-mi-l acolo. Spuneţi-i că-l reţinem o oră, poate două. Luaţi o maşină.
Plecăm. Trepinsky soseşte cu un automobil pe care îl conduce singur, tocmai în clipa cînd intru cu Karlicek în clădire. Alături de Trepinsky tronează un om cu o înfăţişare mulţumită, împodobit cu o mustaţă stufoasă
