— Sînt anumite noutăţi – îi spun şi îl pun la curent.
Cheamă-l pe Trepinsky. Deocamdată nu vreau de la dumneata nimic altceva decît sa-mi trimiţi cît mai repede pe tovarăşa de la secţia noastră, care a fost de faţă cînd Roman Halik i-a cumpărat doamnei Trojanova rochia.
— În cel mult o jumătate de oră e la dumneavoastră –
promite Loubal.
Beau o cafea neagră, fumez o ţigară şi aştept. Sînt liniştit. Am sentimentul că cineva începe să-şi clădească
în faţă, cu disperare, un zid de morţi, ca sa nu fie văzut.
Dar în felul acesta nu ajunge departe.
Tovarăşa de la secţia noastră se anunţă.
— Sklenar-Halik s-a lăudat că are o cunoştinţă la magazinul cu articole pentru femei. Credeţi că era o cunoştinţă apropiată? o întreb eu.
— Da – confirmă femeia. I-a făcut un semn prietenesc de cum l-a văzut. Şi-au strîns mîinile. L-a întîmpinat cu o vădită plăcere pe Halik.
— Daca-i aşa, e bine – mai spun eu. Ai să mergi acolo cu mine. La ora opt, aşteaptă-mă în holul biroului.
Nu ştiu dacă vom reuşi să mai identificăm şi alte cunoştinţe de-ale lui Halik. Deocamdată cunoaştem numai două. Prin a doua cunoştinţă înţeleg pe prietenul care l-a „achitat“ azi-noapte.
Îndată după ora opt dimineaţa, la magazinul cu articole pentru femei nu e încă animaţie. Tovarăşa de la secţie nici nu trebuie să mă conducă înăuntru.
Cunoscutul lui Halik e afară, în spatele vitrinei întredeschise, al cărei geam e parţial acoperit. Aranjează
acolo ceva. Este cam de aceeaşi vîrstă cu Halik, pieptănat ireproşabil, cu o cravată bine înnodată. În relaţiile cu clienţii trebuie să fie puţin „scrobit“.
Bag capul prin deschizătură şi mă prezint cu bunăvoinţă:
— Permiteţi? Trebuie să vorbesc neapărat cu dumneavoastră.
Omul se întoarce surprins:
— Poftiţi în magazin. Atenţie la geam.
Îmi pipăi buzunarul ca să-mi scot legitimaţia, iar el urmăreşte cu groază cotul meu.
— Îmi pare rău că vă deranjez – mai zic. Faceţi-mi plăcerea şi părăsiţi pentru o clipă lucrul.
Perdeaua de la geamul vitrinei fereşte oarecum această scenă de curiozitatea trecătorilor. Vînzătorul se retrage cu prudenţă spre deschizătură şi, cînd ajunge pe trotuar, ridică ochii spre mine, cu o mirare neprefăcută:
— Ce doriţi?
— Să închideţi deocamdată vitrina.
Mă ascultă şi eu fac semn tovarăşei care mă însoţise: nu mai am nevoie de ea.
Intru în magazin împreună cu omul meu, care păstrează o expresie nedumerită. Cei mai mulţi dintre vînzători stau rezemaţi de cîte ceva. Oamenii nu au ce face. În magazin nu se află decît o clientă mai în vîrstă
care flutură un material, la un raion, mai în fund. Lîngă
ea e o vînzătoare, pe care gestul acesta nu o supără, mai degrabă o adoarme.
Decoratorul vitrinei mă conduce în spatele unui paravan, gros, pe care se leagănă o tăbliţă cu inscripţia:
„Cabina numai pentru doamne“. îmi oferă un scaun pe care îl refuz, mulţumindu-i.
— Cunoaşteţi pe domnul Roman Halik? întreb.
— Halik? Bineînţeles! A fost pe la noi nu demult.
Îşi netezeşte frizura cu palma în mod inutil.
— Vă rog arătaţi-mi buletinul de identitate – zic eu.
Îşi pipăie mai întîi oarecum enervat alt buzunar, apoi îmi întinde buletinul de identitate. Se numeşte Alois Touzil. Îmi însemn numele şi adresa.
— A fost aici cu o doamna — spune el fără să-l poftesc. Dar cu vreo trei ore înainte, a venit singur. Mi-a cerut să nu-i rostesc numele în faţa acelei doamne, zicea că i se prezentase sub alt nume. Vreun flirt... Ce-mi pasă mie, nu-i aşa?...
Ştiu foarte bine că Alois Touzil nu i-a spus lui Halîk pe nume. Mai ştiu de asemenea că se tutuiau.
Întreb:
— Sînteţi prieteni intimi?
— Am fost colegi de şcoală, am dat chiar bacalaureatul împreună. Apoi multă vreme nu ne-am văzut. Trebuia sa preiau de la tata magazinul cu articole pentru femei, dar noua situaţie... Sînt salariat aici. Îmi merge bine.
