colaboratorul meu apropiat, deşi el, de fapt, era gata cu treburile lui: îl avea în mînă pe asasinul lui Josef Trojan.
În felul acesta s-a scurs o oră care mi s-a părut nemaipomenit de lungă. Pe la ora patru telefonul a sunat strident vreo două minute. Era linia directă
secretă.
— Se întîmplă ceva – zic eu.
Mă gîndesc cu naivitate la acţiunea noastră, dar este altceva. Cu cîteva minute înainte, în apartamentul lui Roman Halik a avut loc o explozie, din care cauză se dărîmaseră şi zidurile celor două apartamente vecine. A izbucnit şi un incendiu.
— Halik şi Trojanova sînt morţi! aud la telefon.
Trupurile sînt mutilate şi ard. Nu putem s-ajungem la ele. Aşteptăm pompierii.
Omul de la capătul firului întrerupe convorbirea fără
să mai adauge ceva.
Mai aud doar sunetul produs de agăţarea receptorului în furcă.
5
În -stradă e zăpăceală şi panică. Organele noastre, deşi se aflau în apropiere şi au putut lua unele măsuri din prima clipă, n-au reuşit să stăpînească haosul şi panica.
Se făcuse ziuă. Strada îngustă, cu case înalte pe ambele părţi, mai este cufundată în semiobscuritate, dar pe alocuri maşina noastră întîlnise raze piezişe de soare.
Spun şoferului să oprească în faţă cordonului de miliţieni. Coborîm şi ne facem loc mai departe pe jos.
Locuitorii casei avariate şi vecinii ieşiseră afară pe jumătate îmbrăcaţi. Sînt mulţi, şi încă nu pricep ce se întîmplă. Se aud zgomote şi strigăte. Oamenii salvează
copiii care plîng, unii chiar şi lucruri. Nici nu aud ordinele şi instrucţiunile miliţienilor. Cu toate că e o oră
matinală, la ambele capete ale unei zone rapid închise s-au adunat pietoni, dintre care unii au şi rupt cordoanele.
Casa cu cinci etaje fumegă. Un fum cenuşiu se strecoară prin toate deschizăturile, ca şi cum s-ar fi făcut foc în nişte sobe ce trag prost. Uşa de la intrare e dată de perete. Prin ea pătrund două cogeamite furtunuri. Pompa de incendiu huruie furioasă în mijlocul lumii zgomotoase. Lumini roşii, puternice strălucesc.
Locotenentul Skala şi cu mine sîntem înconjuraţi imediat de o mînă de cetăţeni speriaţi care strigă şi întreabă. Printre ei îşi croieşte drum anevoie omul care supraveghea casa şi a cărui slujbă s-a transformat deodată într-o alergătură neobosită. Hainele îi sînt în dezordine şi pe obraz are o dîră însîngerată, murdară.
— Ramîi aici! îi spun eu.
Pompierii domolesc focul din interiorul imobilului.
Comandantul lor mă anunţă cu voce tare că nu maî există nici o primejdie. Oamenii adunaţi de primprejur
aud ca se pot întoarce la locuinţele lor. Dar parcă nu le vine a crede.
Se, spune că cele două apartamente învecinate cu locuinţa lui Roman Halik sînt parţial distruse.
Deocamdată nu se poate şti nimic precis. Într-unul din apartamentele avariate a fost rănit grav un copil de opt ani. I s-a dat primul ajutor. Pînă una alta l-au transportat într-o casă vecină. Soseşte şi „Salvarea“.
Îl interoghez pe omul care asigurase paza. Îmi spune că, de îndată ce a auzit detunătura, care venea parcă de undeva dinăuntrul blocului, a început să fluiere chemînd echipa pregătită pentru acţiune. În aceeaşi clipă s-a repezit la uşa de jos a blocului şi a apăsat pe butonul soneriei. Din interiorul imobilului se auzea un huruit de parcă s-ar fi prăbuşit scara. Au început să
răsune strigăte. Uşa s-a deschis şi o femeie, administratoarea casei, a ieşit ţipînd speriată după
ajutor. Cineva de asemenea striga: „Arde!“ în interiorul imobilului se vedea cum focul venea de sus.
— Bineînţeles că era la etajul doi, la Halik – relatează
omul. Am alergat sus. Uşa apartamentului fusese smulsă. Dintr-un salt am fost în anticameră. Dar a trebuit să mă retrag, flăcările se năpusteau de pretutindeni. Am zărit o femeie şi un bărbat. Absolut...
— Hai să vedem – zic eu, ca să pun capăt acestei descrieri foarte lungi.
În jurul nostru se îngrămădesc oameni. Un pompier cu mască contra gazelor iese din casă. Faţa şi uniforma lui poartă urmele unei lupte grele cu focul.
— Incendiul a fost lichidat – anunţă el.
Se pare că această afirmaţie îi linişteşte întrucîtva pe cetăţenii alarmaţi.
— Haidem! mai zic eu.
Intrăm în casă. Comandantul pompierilor porneşte în frunte. După el, eu, locotenentul Skala, şeful secţiei de
prim-ajutor, doctorul şi omul care primise ordin să
supravegheze casa.
În casă miroase a ars, se respiră greu. E foarte cald.
Pe scări se prelinge o dîră de apă murdară, care duce la vale resturile mărunte. Ocolim cîteva furtunuri puternice, din care acum nu mai ţîşneşte apa. La etajul doi au mai rămas încă trei pompieri. Se bălăcesc cu picioarele în ochiuri de apă, deşurubează capetele furtunurilor, demontează aparatele de stins. Sînt uzi, murdari şi încruntaţi. Au stropit amîndouă trupurile, care, sub şuvoiul puternic de apă, şi-au schimbat poziţia.
