„Ce să mai văd? zice doctorul, nemulţumit. Nu mai rămîne decît să fie transportaţi pentru autopsie.“
Nu se încumetă să mai înainteze. Ar însemna să se murdărească pînă peste genunchi. Noi, ceilalţi, nu sîntem aşa sensibili. Totuşi, într-adevăr, n-are nici un rost să te mai învîrteşti pe-acolo. Trebuie să vină experţii şi comisia.
Îl întreb pe omul însărcinat cu supravegherea casei, care mă însoţeşte, dacă i s-a părut că după explozie Halik şi Trojanova erau îmbrăcaţi aşa cum veniseră din oraş.
— Cred că da — răspunse el — se mai poate vedea şi acum.
La fereastră n-a mai rămas nici o bucăţică de geam.
Zdrenţe de perdea, arse şi ude, atîrnă de o galerie prăbuşită. În pereţii laterali sînt nişte spărturi prin care poate trece un om. Explozia a împins într-una din ele o piesă de mobilă.
Probabil că uşa de la hol spre odaie fusese deschisă.
Nu e aproape de loc atinsă. Suflul exploziei a străbătut prin hol şi a răbufnit pe uşa cu un singur canat, care duce spre coridor.
Această uşă stă trîntită pe mozaic, în parte plesnită, călcată în picioare şi parcă puţin împinsă, ca să nu încurce drumul. Are broască cu patent al cărui zăvor e de asemenea deplasat. Deci în clipa exploziei uşa era încuiată. Piesa forjată, cu un orificiu pentru zăvorul broaştei, e smulsă din rama stricată a uşii.
Priveliştea seamănă cu cea de la kilometrul 297,3. Uşa zace cu partea dinăuntru în sus. Cheia nu e în ea. Mă
aplec şi ridic uşa. Cu ajutorul lui Skala o reazem de perete. Cheia atîrnă în broască pe dinafară. O putem învîrti şi o „descuiem“ cu uşurinţă. E clar că cineva a încuiat uşa pe afară. Halik şi Trojanova erau înăuntru şi, fireşte, nu puteau face aşa ceva.
Deducţia e destul de simplă. Cineva, răsucind cheia, i-a făcut prizonieri pe Halik şi pe Trojanova. Lăsînd cheia în broască, era cu neputinţă să mai descui uşa pe dinăuntru.
A cui e cheia? A uitat-o Halik în broască?
— Aici e mîna celui care a tras pe linia ferată –
apreciază Skala.
Mă întorc spre omul care a supravegheat imobilul:
— A ieşit cineva în cursul nopţii de aici?
Răspunsul vine precis. Din clipa cînd Halik şi Trojanova au sosit acasă n-a mai intrat şi n-a mai ieşit nimeni.
Las vorbă pentru echipa volantă să vadă dacă Halik are cheia la el. Sau dacă nu mai e vreo cheie in apartament.
Cobor cu Skala un etaj. Şi acolo aerul e înţepător şi multă apă murdară. Ne ştergem mîinile ude şi murdare cu batistele mototolite. Stăm cu picioarele în baltă. Şi de sus pică apă peste noi. Omul care a supravegheat casa stă lîngă mine, fiindcă nu i-am ordonat încă să plece.
În clădire e zgomot. Încercăm să nu stînjenim echipele care lucrează.
Ne sfătuim.
Deoarece uşa apartamentului lui Halik a fost în mod sigur încuiată pe dinafară abia după intrarea lui şi a Troianovei în apartament, şi deoarece pînă în clipa exploziei nimeni n-a mai ieşit din casă, înseamnă că o a treia persoană, a cărei existenţă nu poate fi pusă la îndoială, s-a ascuns în imobil.
Sînt două ipoteze: ori această persoană face parte dintre locatarii casei, ori e cineva străin.
În cazul primei ipoteze putem lua interogatorii. Mai plauzibilă pare a fi cea de a doua ipoteză. Un om străin, fără îndoială, nu putea să se retragă spre un apartament mai depărtat, dar nici să stea acolo unde îl ameninţa explozia pregătită de el însuşi, fără doar şi poate. A aşteptat explozia undeva în siguranţă. S-a folosit apoi de învălmăşeală, cînd oamenii ieşeau din casă, pe urmă a dispărut neobservat.
Skala şi cu mine ne întîlnim cu omul nostru abia jos.
Poate că nu ne înşelăm. Uşa de sticlă dinspre curte nu e încuiată. Pot s-o deschid fără nici un efort.
O iau înainte. Dacă făptaşul a fugit pe aici, a avut într-adevăr posibilitatea admirabilă de a ieşi neobservat din imobil în clipa cînd s-a dat alarma. Cu haina pe mînă şi cu gulerul descheiat putea sa treacă drept un chiriaş de aici sau din vecini, putea să sporească panica şi să întîrzie cît i-ar fi poftit inima printre oamenii înspăimîntaţi, al căror număr creştea mereu. N-avea rost să se caţăre pe zid, de altfel destul de înalt, şi să
iasă prin curtea vecină.
Curtea e aproximativ pătrată, cu latura cam de treizeci de paşi. În mijloc se află un copac vînjos. La poalele lui e un rond semănat cu iarbă şi tivit cu pietre.
Restul terenului este împărţit în straturi mărginite în acelaşi fel, pe care însă nu creşte nimic. Nu-i decît pămînt bătătorit, cenuşiu-închis, amestecat cu gunoaie
mărunte, sfărîmături de cărămizi, cenuşă şi alte resturi care, de obicei, dau curţilor interioare ale blocurilor o înfăţişare puţin agreabilă.
Într-un colţ se vede o încercare timidă de a amenaja o parcelă cu nisip pentru jocul copiilor. În apropiere de uşa clădirii se află un bătător de covoare acoperit de muşchi.
Mai vezi aici un fel de fîntînă secată, adumbrită veşnic de zidurile înalte ale caselor din jur. Probabil că ogrăzile vecine nu sînt nici ele mai plăcute la vedere.
La dreapta, distanţate de casă şi mai aproape de zid, zac trei cazane de tablă pentru cenuşă. Între casă şi copac sînt împrăştiate cioburi de sticlă de la fereastra lui Halik. Mergînd mai departe, putem recunoaşte cu uşurinţă fereastra oarbă a apartamentului distrus.
Două pietre din bordura rondului cu iarbă de sub copac sînt dizlocate. Se vede asta, deşi nu sînt mai mari decît un pumn. Pe o parte sînt uşor umezite. Nici gropile lor nu s-au uscat încă.
N-avem nevoie să ne pierdem în prezumţii. Nu demult cineva a scos aceste pietre de la locul lor. Probabil că s-a împiedicat de ele din pricina întunericului.
— Individul nemascat i-a aşteptat chiar în apartament
– spune Skala.
Pe iarbă se vede o urmă care, după dimensiuni, este a unui bărbat de înălţime obişnuită. Nu are contururi precise. După puţină vreme, cu siguranţă că iarba călcată se va ridica din nou.
