Asta nu interesează, fireşte.
— Care au fost relaţiile dumneavoastră cu Halîk după
bacalaureat?
— După bacalaureat? N-am avut nici un fel de relaţii cu el. Pardon! O dată sau de două ori ne-am văzut la întîlnirea absolvenţilor încă înainte de război, şi după
aceea ne-am mai întîlnit odată pe stradă. Ne-am povestit unul altuia cu ce ne ocupăm şi i-am oferit aici, în
magazin, un serviciu ca al meu, dar a rîs de mine.
Trăieşte din afaceri, a divorţat... Eu am trei copii, niciodată nu mi-ar trece prin cap să divorţez.
— De-atunci n-aţi mai vorbit cu el pînă în ziua cînd a cumpărat rochia?
Alois Touzil îşi netezeşte din nou părul, şi tot de prisos:
— O dată. Anul ăsta, spre sfîrşitul iernii. Era încă
noroi. M-a căutat. Şi-a exprimat o dorinţă oarecum ciudată. I-am satisfăcut-o, şi dacă aţi venit să faceţi cercetări privitor la asta, vă asigur că n-am văzut nimic rău în ea.
— Vorbiţi, nu vă fie teamă – spun eu.
— Dorea... să-i fac rost de două manechine, din astea pe care le expun în vitrină, unul de bărbat şi unul de femeie. Nu ştia cum să şi le procure singur. Voia să-i spun unde e fabrica. Şi cînd l-am întrebat de ce-i trebuie... Alois Touzil şovăie, îşi netezeşte iar părul şi, în sfîrşit, zice: Mi-a dat un răspuns ciudat. Am luat-o ca o glumă...
— Ce fel de răspuns ciudat v-a dat?
— A spus... – îşi deapănă amintirile într-un fel foarte simplu – că are de gînd să facă experienţe şi cu altceva decît cu şobolani. Că va trece curînd de la manechine lâ oameni vii şi că pe urmă va cîştiga milioane.
— Cum adică?
— Nu ştiu. Nu mi-a spus nimic mai lămurit. Ori şi-a bătut joc de mine, ori nu voia să trădeze cine ştie ce mister. A săvîrşit vreo incorectitudine?
— Probabil că degeaba nu ne interesăm noi – zic. Şi a obţinut cele două manechine?
— Le-a obţinut – mărturiseşte parcă fără voie Alois Touzil. Direct de la noi. În magazie zăcea de mult un
„domn“ deteriorat... Ştiţi... articole bărbăteşti nu mai ţinem, şi mai aveam pe-acolo şi un manechin de femeie
foarte uzat, nici faţa nu mai era cum trebuie, dar Halik spunea că n-are nici o importanţă. Dimpotrivă, zicea că-i pare bine că e aşa. Zicea că dacă manechinul n-ar fi avut nasul strivit, poate că i l-ar fi strivit chiar el. Pe scurt, le-a obţinut gratuit, ca pe nişte lucruri bune de dat la gunoi.
-— Şi le-a ridicat? întreb eu.
— Fireşte. Le-a pus pe canapeaua din spate a unui taxi, el s-a aşezat lingă şofer şi au plecat. Era o maşina destul de veche, şoferul — şi el bătrîn. Şoferul a întrebat dacă merg la primărie, iar Halik i-a răspuns că nu, adăugînd că trebuie să meargă la Vysocany şi că îi va spune el unde anume, la care şoferul a răspuns: „Aşaa, eu am crezut că ăştia doi din spate vor să se ia.” Au pufnit în rîs şi s-au dus. Altceva nu mai ştiu.
Aşadar, dacă Halik s-a exprimat că va ajunge milionar cu două manechine de vitrină, şi dacă era vorba, într-adevăr, de milioanele din cazul C-L, înlănţuirea de fapte se dovedea absurd de fantastică.
— La ultima lui vizită n-a mai pomenit nimic despre manechine? întreb eu.
— Nu – clătina din cap Alois Touzil. El n-a amintit nimic, iar eu nu l-am întrebat.
Îl las în pace pe domnul Touzil.
6
Mă întorc la birou pe jos, mă plimb. Dar soarele mî se pare obositor. În birou e răcoare. Cafeaua neagră mă
mai dezmorţeşte, însă numai pentru un sfert de oră. Aş
avea nevoie de somn.
La cererea mea se prezintă Trepinsky. Trepinsky, ca şi Loubal, e un om de încredere, te poţi bizui pe el întocmai ca pe o maşină de precizie.
— Trebuie să aflăm despre Roman Halik tot ce se poate afla – îi spun. În afară de asta, trebuie găsit şoferul taxiului care, la începutul primăverii, a transportat la Vysocany cele două manechine. Cu siguranţă că n-a uitat o treabă atît de ciudată.
Automobilul ca şi şoferul sînt oarecum „uzaţi“.
Cercetînd listele de evidenţa taxiurilor, Trepinsky se poate uşor achita de această însărcinare.
Eu mă duc la Budinsky. Îl scot dintr-o şedinţă. Ne refugiem în biroul lui cu uşa bine închisă şi tapisată.
— Ce mai e cu seriile acelea? întreb eu. Aţi cercetat?
— Bineînţeles! răspunse Budinsky. C-L este pusă la index de curînd. În afară de cele douăzeci şi cinci de bucăţi n-a mai apărut nici una.
•Să ţinem seama de bancnotele falsificate — îl sfătuiesc. Dacă seria ar fi tipărită cu majuscule, acestea se pot transforma în O-L, C-E sau O-E.
— O-L nu există — scutură din cap Budinsky. C-E şi O-E, da. Numai că litera C nu se poate închide complet fără sa se cunoască. Aţi spus. bine că literele nu sînt drepte. Dacă se foloseşte tipul de literă, în dreapta sus ar rămîne o codiţă care s-ar vedea.