Ceva mai departe, pe pămîntul bătătorit, urmele dispar. Se observă numai că greutatea maşinii a zdrobit asperităţile solului. Mai încolo, şanţul devine pietros, se ridică la nivelul terenului înconjurător. Automobilul a fost silit să-şi continue drumul pe brazda coşcovită, presărată cu pietre albicioase.
Nu-i nevoie să mă mai obosesc. Urmele pneurilor sînt admirabile, constituind unul dintre cele mai preţioase indicii. După cît se pare, ele au caracteristicile standard ale produselor noastre, li se vor putea determina dimensiunile şi gradul de uzură. Ecartamentul şi
lungimea maşinii aş putea să le calculez şi singur chiar acum.
Răsare soarele.
Păşind repede, mă întorc în alee.
Sînt mulţumit, deşi nu s-a adeverit presupunerea lui
Karlicek că-l vom înhăţa pe făptaş chiar acolo, pe loc.
Trepinsky şi-a îndeplinit bine misiunea. În locul unde drumul începe să coboare spre poartă stau trei maşini.
Două mici şi o dubă pentru transportarea morţilor. În afară de Trepinsky şi Loubal, au venit locotenentul Skala, două echipe volante şi medicul. Toţi sînt în plină
activitate.
Karlicek îmi înapoiază arma nefolosită. N-are ce să-mi raporteze. E palid şi obosit. Sîntem amîndoi nemîncaţi.
Iar oamenii care au venit au adus cu ei tot ce vrei, numai de-ale gurii nu. Mai cu seamă mi-e sete. Lui Karlicek, de asemenea. Nu rezist ispitei unei ţigări, însă
nu-mi place, îmi lasă în gură un gust amar.
Locotenentul Skala alege doi oameni din echipa lui care să cerceteze sistematic urmele pneurilor. Se urcă
într-o maşină. Şoferul, Skala, eu şi Karlicek am fi completat cele şase locuri ale maşinii, dar Karlicek clatină din cap: nu vrea să meargă. Nu vrea să vadă.
Probabil e dezamăgit că aleea nu se înfundă. Spune:
— Aseară am fi putut veni pe alee, dar pînă să fi dat peste maşină, şoferul ei s-ar fi pierdut în întuneric.
Trăgeam nădejde că o să ne pice în mînă cu maşină cu tot. Nu ştiu dacă a fost sau nu, dar experienţa n-a stricat.
Nimeni nu-l sileşte pe Karlicek să meargă cu noi. El se duce în curte. Cine ştie, se prea poate să găsească acolo ceva asemănător cu cele două piuliţe de la kilometrul 286.
Noi pornim. Pe alee, maşina se clatină ca şi cum ar vrea să încerce rezistenţa drumului. Ajungem încet şi eu
ordon să oprească în locul care mi se pare cel mai indicat.
Coborîm. Oare putea să vină aici, noaptea trecută, un automobil, cu altă intenţie decît aceea pe care o bănuiam noi? Skala spune:
— Urmele sînt proaspete. Trebuie să ne grăbim pînă
nu ni le spulberă vîntul sau vreo ploaie.
Ne uităm la cer. De obicei, un răsărit de soare prea limpede nu vesteşte vremea cea mai bună. Doi oameni se apucă de treabă. Skala scoate harta din tocul de piele.
— Nu-i dintre cele mai noi – zice. E de pe vremea primei republici, dar prea multe nu s-au schimbat pe-aici. Am spus să mi-o caute în vechea arhivă a poliţiei; astă-noapte n-aveam cu ce să ne pierdem vremea.
Cam pe la mijlocul hărţii, desenată la scară mare, e însemnat planul parcelei lui Rath cu inscripţia: „Fabrica Rath“. Şoseaua care se vede la stînga se află în marginea hărţii. Săgeţi indicatoare arată de unde vine şi încotro duce.
— Am ocupat-o în doua puncte – zice Skala – dar, după toate aparenţele, prea tîrziu.
— Să rechemăm patrulele – spun.
Mă întorc în alee singur, pe jos. Constat că e mai comod şi nu cu mult mai încet.
Activitatea la parcelă continuă.
— Cineva competent trebuie să-şi dea părerea asupra instalaţiei din interiorul casei – zic eu, oprindu-l pe Loubal.
— Fotograful a spus că probabil e vorba despre o fotografie în relief – zice Loubal. Despre un portret sculptat confecţionat pe cale mecanică. Sîntem la primul etaj al casei. Aici e un fel de laborator unde se prelucrează benzile cinematografice. Se pot proiecta cu un aparat special pe un disc legat de un mecanism de
desenat foarte complicat. Fotograful zice că ar avea curaj să-l pună în funcţiune experimental, şi sus şi jos.
— Să nu facă pe deşteptul şi să aştepte specialiştii –
zic eu.
Loubal nu s-ar fi mirat dacă ar fi găsit în casa-buldog chiar şi un cavaler adormit ca pe muntele Blanik7 .
Casa cea roşietică şi deteriorată era încuiată. O
deschidem cu forţa. Interiorul nu e mobilat. Doar o oglindă mare de hol, fixată pe perete. E orientată greşit, fiindcă ferestrele sparte ale holului dau spre apus. Pe pardoseală zac mormane de frunze uscate.
Mă duc să văd etajul casei-buldog. Acolo sînt ferestre mici camuflate. De jos, de la mica uzină electrică, pornesc încoace nişte cabluri. Vedem aici instalaţia despre care vorbea Loubal, de asemenea, un ferăstrău de traforaj neobişnuit de mare, de o construcţie specială, care funcţionează cu un electromotor şi se manevrează
