— Mă rog, vă ascult, spuse redactorul resemnat.
Alcibiade începu lectura cu glas tremurat:
— „Într-o dimineaţă pe-nserat, trenul ex~ press care mergea spre litoralul carpatin, îşi luă zborul de la aerogara Băneasa-Nord. îmbrăcat într-un elegant costum de sport de seară, cu guler de blană şi căciulă de plajă, ți nărui inginer pediatru Mostică..."
— Mostică??!! nu-şi putu reţine un strigăt redactorul.
— Nu mi-aţi spus dumneavoastră că numele de Costică e banal?
Redactorul dădu din cap afirmativ. Alcibiade îşi continuă
lectura:
— Deci: tânărul inginer pediatru Mostică îşi consultă
barometrul brăţară: plecarea juse exactă. Afară, într-adevăr ploua. Ajuns la Constanţa o porni vesel pe stradă.
— Păşind apăsat, spuse ironic dar fără convingere redactorul.
— A, nu, am schimbat! Mergea pe patine cu rotile, ceea ce dădea mersului său aerul unei plutiri pline de fermitate şi siguranţă a zborul ui.
Dincolo de birou doi ochi îl urmăreau buimaci.
— Ajuns în dreptul casei cu numărul...
— 14...
Alcibiade nu reacţionă. îşi urmă lectura.
— ...cu numărul PiR2 radical din 27, sună scurt. Din casă
răsunară prelung acordurile Simfoniei Pastorale. îi deschise uşa fostă sa logodnică...
— Aha, vasăzică s-au despărţit! îşi regăsi glasul redactorul.
— Deloc. Era fosta sa logodnică cu care se căsătorise!
— Cea pe care o chema Sanda, adică Anda...
— Am schimbat şi numele fetei...
— Serios? Şi acum cum o cheamă?
— Maria.
— Aşa, pur şi simplu, Maria?
— Nu, nu e ce credeţi dumneavoastră! Sigur, pur şi simplu Maria ar fi într-adevăr banal, dar pe fată o cheamă de fapt Mihaela — Aglaia – Rozalia — Irina — Angela, pe scurt MARIA.
Redactorul apucă convulsiv uriaşul creion roşu şi trase o linie groasă peste notiţa cu observaţii. Cu un pocnet sec, vârful se rupse...
— Şi cum se termină povestirea asta?
— Staţi să vă citesc. Se vedea că Alcibiade e foarte convins de forţa finalului. Citi: „Era o zi obişnuită de vară cu soare cu dinţi. În văzduh, fulgi albi pluteau leneşi ca puful de păpădie. Plaja era pustie, oră fiind foarte matinală. Sub o umbrelă imensă cu buline uni, putea să se găsească
inginerul Mostică, singur sau cu tî- nara sa soţie. Evident, de la masă sa de scris, autorul nu putea să ştie dacă este o realitate sau o simplă impresie...
Alcibiade îşi ridică ochii de pe manuscris.
— După cum vedeţi, povestirea este acum concepută pe două planuri. Planul realităţii palpabile, fenomenele, şi planul ireal al impresiei, în toată idealitatea ei.
Aici cititorul aşteaptă, desigur, să vadă ce i-a răspuns redactorul. Dar de la masa lui de lucru autorul nu ştie. E
posibil ca redactorul să-i fi cerut să revină cu varianta a opta.
După cum e posibil să-şi fi consultat telefonul-cravată şi să-şi fi dat seama că e aşteptat de ui*genţă la directorul Casei de pensii unde era internată soţia sa.
Depinde ce final preferaţi. Unul în planul realităţii fenomenale sau în planul ireal al trăirii ideale.
De la egal la egal
E o vorbă: numai mamă să nu fi? Dar tată? Să fii tată e, după părerea mea, cea mai grea profesiune. Pe-asta n-o înveţi nici la şcoli înalte şi nici n-o furi de la maistru. E o aptitudine pe care ţi-o dezvolţi din țâță-n fiu. Am fost şi eu fiu şi acum sunt tată. Şi încă ce tată! Pentru mine copilul e un lucru sfânt. Bine-a spus scriitorul acela: „Măria să, copilul!“
Că cine e mai mare pentru noi decât copilul, oricrt ar fi el de mic!?! El e şeful nostru. Iar soţia mea şi cu mine suntem adjuncţii lui. Noi îi dăm sfaturi. El ne dă dispoziţii. Noi: „Uite-aşa e bine, puiule. Uite-aşa nu e bine". El: „Până mâine să-mi faceţi rost de patine. Acu’ se deschide sezonul şi eu, ce, o să
mă dau pe gheaţă pe căl- cîie?! Ce-o să zică băieţii? Că n-am condiţii?!“ Şi ăsta-i adevărul. Are. Condiţii are. Are magnetofon, că stăm pe o stradă cu circulaţie, şi dacă merge banda, nu tu tramvai, nu tu căruţă, nu tu „pământ de flooori!“ şi alte zgomote care să-i distragă atenţia. De la ce?
De la televizor. E mort după televizor.
