Aaa, şi cu maşina să vedeţi cum a fost! Vine într-o zi şi-mi spune:
— Auzi, tăticule, ar fi timpul să dai şi matale un anunţ la ziar cu „vând Fiat, zero kilometri, stare excepţională"...
— Da’ de ce, puişor?
— Să-ţi iei o Dacie nouă. Că dacă şi anul ăsta iar ne face figura bateria, o să avem din nou o mulţime de absenţe...
Şi am luat. Pentru mine o vorbă a copilului e lege. Nu vreau ca atunci când o să fie mare să-mi reproşeze că n-am făcut totul ca să-i fie bine la şcoală. Şi să vedeţi ce bine-i stă
„conducător auto“. L-am şi fotografiat. Uitaţi-vă la poză. Asta-i puştiul şi asta-i Dacia pe când era nouă. Nu, că acum merge bine, dar a trebuit s-o dau la tinichigiu s-o ciocănească. Păi, ce credeţi? Afurisitul de copil a văzut cum procedez ca să pornesc motorul şi când eram în garaj, s-a urcat la volan, a răsucit cheia şi... Ce emoţii, pe cuvânt!
Noroc că maşina s-a oprit cu botul în poartă şi nu s-a-ntâmplat nimic. Daaa, e năzdrăvan rău! Vă închipuiţi că l-am certat? Nici pomeneală! Nu fac eu asemenea greşeli care pot
traumatiza copilul pentru restul vieţii şi să nu se mai urce niciodată la volan. Nu! Era el speriat şi aşa că n-o să-l iau cu mine la meci. Vă spun, totul e să ştii cum să te porţi, cum să-l iei. Vreţi să ştiţi secretul? E simplu. Sunt cel mai bun prieten al feciorului meu. Acum că-i mărişor mă port cu el de la egal la egal. Nu ne ascundem nimic. Când, într-o zi am întârziat la o bere, credeţi că i-am ascuns adevărul? Ce rost avea? Mai ales că fusese şi el cu mine. Sau poate credeţi că
eu am băut cu halbă şi el cu ţapul? Nu. Amândoi cu halbă.
De la egal la egal. Să se obişnuiască de mic cu greutăţile. Şi întotdeauna am timp pentru el. Nu ca unii taţi care se eschivează şi pentru orice chestiune apelează la maică-sa.
Judecaţi şi dumneavoastră: cum o să joace, de exemplu, table cu maică-sa? Cu mine, da! Uite, vine şi-mi spune:
— Salut, bătrâne! Te fac o tablă?
Vedeţi? Mă salută ca între prieteni. De la egal la egal.
— Azi te fac marţ! îi zic eu ca să-i stimulez ambiţia.
— Iar te lauzi, Nae..., face el, că are replică. Ia stai jos. Pe ce jucăm?
— Pe o prăjitură.
— Nu ţine. Am nevoie de bani de cinema. Şi dacă vrei, îţi dau şi-o linie înainte.
Are şi curaj!
— N-am nevoie. De la egal la egal.
începem. Dau cinci-trei: poartă-n casă.
— Auzi, tăticule — că jucăm dar mai şi discutăm — azi m-a ascultat la geografie şi română...
— Da, şi?
— Patru-patru...
— Cum patru-patru? Văd că ai dat şase- cinci!
— N-ai înţeles. Patru-patru la şcoală.
— Iar dublă? Dacă află maică-ta?
— A aflat.
— Aoleo, te-ai ars.
— Şi matale. De la egal la egal. Că harta s-a cunoscut că
ai copiat-o şi la compunere, de când te-ai obişnuit să dictezi la maşină, când scrii cu stiloul mănânci literele.
Ce mai! M-a făcut marţ!
— Hai, bătafine, ieşi cu banii pe covertă.
— Poftim cinci lei şi du-te să vezi „Copiii căpitanului Grant“. O să te ajute la geografie.
— E-n regulă — zice, da’ rămâne cu mâna întinsă. Şi mai dă-mi şi pentru filmul de ieri.
— Ce film?
— Nu ştiu cum îi zice, dar e cinemascop, tehnicolor, două
serii, total un pol. Trebuie să-l dau înapoi că l-am văzut pe datorie.
I-am dat, bineînţeles, banii. Aveam însă o mare mulţumire sufletească la gândul că ştie de mic ce înseamnă datoria!
Western
E o dimineaţă ca oricare alta. În mica piaţă plină de praf a orăşelului e forfota obişnuită. Nimeni nu acordă atenţie necunoscutului oare păşeşte agale, cu mâinile băgate adânc în buzunare, legănându-și trupul bine clădit. E neînarmat. În cârciumă, la ora asta nu e nimeni. Cel puţin aşa se pare. De afară se aude numai pianul hodorogit la care cânta un omuleţ mic, gras şi transpirat, cu un trabuc gros în colţul gurii.
