Şi tot el a fost acela care imediat i-a telefonat lui Sandu:
— Am vorbit adineaori cu George...
— Şi eu...
— Şi ce facem? îl lăsăm singur?
— Păi dacă are omul de lucru!
—
Pe naiba! George şi „de lucru"! Tu nu ştii cât e de delicat? Nu vrea să fie o povară pentru alţii. Nu cumva l-aţi invitat la masă?
— Ba da. Dar a refuzat cu încăpățânare.
— Ei, vezi, asta e! N-a vrutsă-l
compătimim,
să-i
purtăm de grijă.Trebuie să facem ceva.
— Bine, să vorbesc cu nevastă-mea...
— Perfect. Între timp îi dau un telefon şi lui Vie.
Victor a fost foarte mirat de interpretarea lui Mache. A rămas o clipă pe gânduri, apoi a spus (mi-a mărturisit-o chiar el):
— Şi dacă omul vrea într-adevăr să fie singur? Sau să
zicem... aproape singur? Dacă Angeila e plecată la ţară cu copiii...
— Aş! Nu e George din categoria asta!
După aceea soţia lui Victor i-a telefonat Marcelei şi au analizat împreună problema şi au ajuns la concluzia că cel mai nedelicat lucru ar fi să mă smulgă din casă. Dacă m-ar determina să ieşim la un restaurant, ei fiind toţi familişti, m-ar pune în situaţia să plătesc eu masa, ceea ce ar putea să
pară un adevărat complot. Nu, trebuia altceva...
Între timp eu mă bucuram de singurătate. îmi propusesem ca vreo două ore să nu fac efectiv nimic. Dar, nimic! Iar după o gustare frugală (de când mi-o doream!) să
schiţez propunerea aceea de raţionalizare care de mult mă
obseda.
Nici eu nu ştiu la ce mă gândeam când, cu totul pe neaşteptate, răsună soneria în ritmul unui semnal săltăreţ.
Am deschis uşa şi am rămas perplex! Erau toţi. Sandu cu nevastă-sa, Vie cu soţia, Marcela cu soţul şi Mache, bunul meu prieten, Mache.
— Vasăzică chiar ai rămas acasă! exclamă Sandu.
— Putem intra? jucă Vie, făcându-mi complice cu ochiul.
— Nu deranjăm? insinuă şi Marcela.
Toţi râdeau veseli, numai eu stăteam cu ochii holbaţi şi braţele date în lături a neputinţă. Nici nu-mi dădeam seama că sunt în pijama. Într-un târziu, am bâiguit:
— Vai de mine! Vă rog, intraţi! Dar să ştiţi că... ăă... n-am nimic în casă...
— Cum n-ai nimic? făcu Mache pe miratul. Văd că ai scaune, fotolii, masă...
Soţia lui Sandu, fată bună, se grăbi să adauge:
— Restul am adus noi! Gustări, cafea, bere...
Berea fu pusă repede la frigider. Deschiseră televizorul, iar Victor declanşă casetofonul pe care avea — tezaur! — nişte înregistrări fantastice. În scurt timp se încinse o petrecere în
lege. Am jucat gajuri, am dansat. Spre seară ne-am reprofilat pe belotă, punctată cu anecdote noi spuse cu haz de Mache.
Ca să vă spun sincer, ne simţeam bine. Când deodată
soneria începu să sune ca la focr! Am încremenit cu toţii. De fapt abia acum o auzeam. Cine ştie de când suna... Cu o presimţire sumbră, m-am îndreptat spre uşă. Am deschis.
Presimţirea se adeveri. Era Angela cu cei doi copii de mină.
Era palidă şi tremura:
— Ei, bravo, George! Vasăzică asta era! Aveai de lucru!
